Daikichi şi Rin, personajele principale ale anime-ului. În drum spre grădiniţă:)

Recunosc, am început să mă uit la Usagi Drop (Bunny Drop) nu din proprie iniţiativă, ci ca urmare a unei sugestii venite din partea unuia dintre fanii proiectului Turmentilă (nu cred că am apucat să dau veştile bune într-un mod oficial, dar de câteva luni sunt membru al echipei unui proiect anime foarte simpatic, Turmentilă pe numele lui, iar o parte din review-urile pe care le-am scris pe blog au fost transformate în super review-uri video pe care le găsiţi pe site). Anyways, scurtând povestea, de una singură nu cred că aş fi ales anime-ul  şi nu aş fi descoperit niciodată cât de frumos este. Aşa că mulţumesc, Anna Sama, pentru sugestie: Usagi Drop mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu e o “siropoşenie” romantică (dap, m-ai prins, de cele mai multe ori am o slăbiciune pentru romance-uri sau desen care includ şi o componentă romance) şi chiar dacă personajul principal aduce olecuţă cu un schelete (ce să fac, asta mi-a trecut prin cap prima dată când l-am văzut!):P

Secvenţă din generic...n-aş zice că m-am speriat chiar degeaba

Recunosc, mi-a stat niţel inima în loc când am văzut primele minute de anime: am crezut că va trebui să suport timp de 11 episoade grafica ciudăţică ce mă trimitea cu gândul la creioane colorate şi schiţe de copil. Din fericire, m-am speriat degeaba, pentru că Usagi Drop arată foarte bine, de la nuanţele pale folosite, până la varietatea figurilor personajelor care apar pe parcursul desenului. Iar ca bonus avem parte şi de strâmbături şi moace haioase, ca la orice comedie care se respectă (deşi micul nostru anime are şi destule momente specifice unei drame, aşa că se află de fapt la graniţa dintre cele două genuri).

Daikichi şi una dintre expresiile lui de om serios

Kawachi Daikichi e un bărbat japonez de 30 de ani, necăsătorit, care locuieşte singur, are un job solicitant în vânzări şi care îşi petrece de obicei timpul liber bând cu ai săi colegi de serviciu. Însă ziua în care trebuie să ia parte la înmormântarea bunicului său înseamnă şi începutul sfârşitului … rutinei din viaţa sa de până atunci. Asta pentru că, odată ajuns, află vestea bombă care i-a şocat pe toţi ceilalţi membri ai familiei: bunicul său de 79 de ani avea o fetiţă nelegitimă de 6 ani. Şi pentru că niciuna dintre celelalte rude nu vrea să accepte acest fapt stânjenitor şi să îşi asume responsabilitatea în vreun fel, iar mama fetiţei e de negăsit, Daikichi rezolvă problema oferindu-se să aibă grijă de ea. Iar din acel moment, viaţa eroului nostru este dată peste cap.

Daikichi, rezolvând problema...like a boss

Primul episod e caracterizat de o notă de tristeţe, lucru de aşteptat din moment ce se învârte în jurul morţii bunicului şi a modului rece în care rudele bătrânului tratează “problema” lui Rin, copilul nelegitim cu care s-au trezit din senin pe cap. De fapt, întregul anime este un amestec delicat între momente emoţionante şi clipe vesele, însă, fie că simţi un nod în gât sau zâmbeşti amuzat, un lucru e sigur: povestea reuşeşte să te prindă, dacă ai răbdare şi nu cauţi neapărat un anime cu un ritm dinamic al acţiunii.

Rin

Fără monştri şi lupte eroice pentru salvarea lumii, fără creaturi fantastice, fără aventuri prin şcoală cu gaşca de prieteni, fără poveşti de dragoste… Usagi Drop tratează (destul de superificial, desigur, căci nu poţi să faci prea multe în doar 11 episoade) tema familiei şi a legăturilor dintre părinţi şi copii, soţ şi soţie, bunici şi nepoţi, atinge în treacăt diversele probleme ale adulţilor din societatea contemporană japoneză (şi nu numai), de la mama care îşi abandonează copilul până la mama care îşi creşte copilul singură, divorţul sau căsătoriile cu probleme.

Nu vă speriaţi, totuşi, nu intră nimeni în dezbateri filozofice sau terapii de cuplu şi nici anime-ul nu devine telenovelă – în centrul acţiunii rămân Daikichi şi Rin, care încet încet se acomodează unul cu celălalt şi cu noul lor stil de viaţă. Mi s-a părut foarte interesant faptul că desenul redă o perspectivă “paternă” asupra familiei, mai ales ţinând cont de faptul că societatea japoneză (din ce am putut să văd până acum în anime-uri şi am mai citit ici colo) pune mult mai mult accentul pe figura maternă.

Desigur, anime-ul a avut şi momentele lui nişeluş trase de păr, precum faptul că o fetiţă de 6 ani pare să ştie să se descurce mai bine în bucătărie decât un bărbat de 30 de ani care locuia şi îşi prepara singur mâncare de ani buni. Sau faptul că această fetiţă de 6 ani se transformă miraculos în bucătăreasa casei, folosind pentru asta un “cuţit pentru copii” (care taie al naibii de bine pentru o jucărie, părerea mea). Sau faptul că Daikichi a reuşit să treacă cât se poate de simplu de la vechiul său stil de viaţă la ritmul nou impus de creşterea unui copil, fără să sufere sau să se agite prea tare pe tema asta.

Nouă abilitate dobândită: prinsul părului în codiţe

E greu de prins în câteva fraze “ceva-ul” care te face să îţi placă anime-ul ăsta şi care te ţine lipit de scaun odată ce ai devenit prins în poveste. Poate e umorul situaţiilor neprevăzute întâlnite de un adult care se trezeşte cu un copil în grijă. Poate e firea simpatică a lui Daikichi sau personalitatea deosebită a lui Rin. Poate e câte puţin din toate astea şi încă ceva peste:) Una peste alta, Usagi Drop este cu siguranţă un anime frumos, o comedie-dramă dedicată celor care vor să vadă o poveste puţin altfel decât obişnuitele comedii de liceu sau serii de acţiune din lumi fantasy:)

Sherlock (BBC) - Sherlock Holmes şi John Watson

În general nu prea mă uit la seriale, nu neapărat pentru că mi-ar displăcea, ci pentru că de obicei îmi dedic timpul cărţilor şi anime-urilor. Asta nu înseamnă însă că atunci când îmi pică ochii pe câte unul nu devin maniacă, ba din contră… Aşa ajungem la noua mea obsesie: mini seria Sherlock produsă de BBC, al cărei prim sezon de 3 episoade (fiecare de câte o oră jumătate) a fost produs şi difuzat în 2010 şi al cărei al doilea sezon (tot de 3 episoade) este difuzat acum, în 2012 (primul episod a fost lansat pe 1 ianuarie).

După cum sugerează deja titlul, serialul are la bază poveştile detectivului Sherlock Holmes, cu o mică (mare) schimbare: aventurile sunt plasate în lumea contemporană, deoarece producătorii serialului au vrut ca telespectatorii de astăzi să îl perceapă pe Sherlock  similar cu modul în care cititorii romanelor  l-au perceput la vremea publicării romanelor (sfârşitul secolului al XIX-lea/ începutul secolului XX).

Mie personal mini seria mi se pare genială, mă frustrează faptul că are atât de puţine episoade (la naiba !!!!!) şi am făcut şi o mică pasiune pentru Benedict Cumberbatch, actorul britanic care joacă rolul lui Holmes (hi, hi ).

Mărturisesc, a trecut ceva vreme de când am citit romanele şi nuvelele lui Arthur Conan Doyle care îl au în centru pe detectivul londonez genial, aşa că nu îmi pot da seama cât au mai reuşit producătorii să menţină din povestea originală. Bine, din moment ce totul a fost mutat în perioada contemporană, evident că deja era imposibil să păstreze linia cărţilor. Însă o parte din atmosferă şi câteva elemente importante tot au rămas, şi, din punctul meu de vedere, au făcut o treabă minunată în a-l readuce la viaţă pe Sherlock Holmes “cel din cărţi”, care scotea deducţii după deducţii geniale din te miri ce şi care avea, pe deasupra, o atitudine de superioritate faţă de restul “muritorilor de rând”.

De la metodele utilizate de Sherlock însuşi pentru a obţine informaţiile de care are nevoie până la rolul pe care îl pot juca reţelele sociale în viaţa personajelor, toate elementele “comune” zilelor noastre au fost integrate al naibii de bine în serial şi, chiar dacă poveştile originale ale lui Arthur Conan Doyle au fost folosite mai mult ca simple repere, în schimb, esenţa personajelor a fost cum nu se poate mai bine păstrată (cel puţin mie aşa mi se pare, sunt sigură că există şi fani SH care nu sunt de acord cu asta).

John Watson (Martin Freeman) şi Sherlock Holmes (Benedict Cumberbatch)

Actorii fac o treabă minunată – Benedict Cumberbatch interpretează splendid un Sherlock Holmes genial, dar plin de vicii, în timp ce Martin Freeman ţine pasul excelent în rolul lui John Watson. În plus, între cei doi există o chimie palpabilă: e extrem de plăcut să-i vezi făcând echipă şi rezolvând cazuri împreună, relaţia lor e naturală şi evoluează firesc pe parcursul episoadelor, de la simpli colegi de apartament la colegi şi apoi (aproape) prieteni.

Acuma, să nu vă vină cine ştie ce idei…

Sherlock, rezolvând un caz

Poate că unii fani conservatori ai personajului sunt un pic “puşi pe jar” (să zicem) de modul în care acesta începe să fie … umanizat puţin câte puţin în seria produsă de BBC. În cărţi, Sherlock Holmes e întotdeauna descris ca aproape robotic – obsedat de deducţii şi cazuri, aparent incapabil să simtă iubire, compasiune sau emoţii de acest gen (şi, cu toate astea, un maestru al deghizărilor, dacă îmi aduc eu bine aminte, şi un actor genial). În serial, Holmes îşi păstrează caracteristici robotice, obsesia pentru deducţii, lipsa de interes faţă de oamenii din jurul lui şi aroganţa extremă, dar, încet încet (subtil şi, în opinia mea, foarte convingător), începe să arate, pe alocuri, anumite frânturi de emoţii. Oricum, un robot uman ar fi cu greu un personaj credibil…

În altă ordine de idei, nu am văzut niciunul din filmele americane Sherlock Holmes în care joacă Robert Downey Jr., dar m-am uitat la ambele trailere şi, din ce am putut să îmi dau seama, ambele par nişte producţii destul de superficiale care pălesc pe lângă mini seria BBC. Îmi pare rău, dar n-aş zice că ăla e Sherlock:)) Desigur, nu exclud posibilitatea ca şi filmele să aibă farmecul lor, probabil că ar merita să arunc un ochi înainte să îmi tot dau cu părerea…

Oki, gata, destul bătut-am câmpii:)

avertizare… următorul text conţine limbaj specializat din domeniul gaming-ului şi a fost scris sub influenţa unui periculos joc pe calculator care creează dependenţă…

Nu sunt un gamer profesionist, nu am jucat aşa de multe RPG-uri cât să mă pot da mare cu ale mele cunoştinţe în domeniu şi nici nu încerc să fac cine ştie ce review specializat al unui joc PC. Doar că The Elder Scrolls V: Skyrim îmi place atât de mult (şi îmi mănâncă atât de mult timp în ultima vreme) încât voiam să zic şi despre el vreo două vorbe pe blog. Ok, bine sunt … mai multe cuvinte … pe care le vor înţelege probabil doar fanii Skyrim, pentru că încep să bat câmpii ca o obsedată ce mă găsesc

parte introductivă, accesibilă şi neiniţiaţilor în lumea jocului cu pricina

Pe scurt, pentru cei cu totul în afara subiectului, The Elder Scrolls 5: Skyrim este un RPG (role-playing game) deosebit de complex, continuare a unei foarte frumoase şi populare serii din care am mai jucat până acum şi The Elder Scrolls 4: Oblivion. Ca să înţelegeţi un pic obsesia subsemnatei, mi-a plăcut atât de mult încât cred că am jucat Oblivion de cel puţin 5 ori, cap-coadă, până să apară Skyrim acum, pe 11 noiembrie 2011

O luptă pe viaţă şi pe moarte cu un dragon (sursa: http://www.elderscrolls.com/)

Apropo, încă sunt în plin joc Skyrim, nici nu mă apropii de final … nu că ar fi vreo şansă de aşa ceva:) Dacă aţi auzit până acum glumiţe de genul “obişnuiam să am o viaţa socială, până când am început să joc Skyrim“, să ştiţi că nu sunt tocmai o exagerare. Lumea jocului e… imensă, complexă şi presărată cu quest-uri peste quest-uri (peste quest-uri) – jucătorul întotdeauna va avea ceva de făcut, pentru că, chiar dacă reuşeşte să termine the main quest şi toate celelalte quest-uri obişnuite, vor exista mereu unele sarcini repetitive pe care jucătorul le va primi de la diverse NPC-uri, precum eliminarea bandiţilor dintr-o anumită ascunzătoare, recuperarea unor anumite cărţi pentru biblioteca Colegiului Magicienilor etc. etc. etc. Oricum, ideea este simplă: nu vei avea niciodată ocazia să te plictiseşti şi vei găsi mereu câte ceva de făcut în Skyrim, spre deosebire de precedentul Oblivion unde la un moment dat chiar ajungeai în pană de idei şi erai nevoit să abandonezi jocul din plictiseală.

Peisajele superbe sunt un alt element care fac din Skyrim un joc deosebit (sursa: http://www.elderscrolls.com/)

La fel ca filmele, anime-urile sau cărţile, jocurile îţi deschid şi ele o fereastră către o altă lume, cu o mică schimbare: de data asta, ai un rol activ, nu mai eşti un simplu spectator sau cititor nevoit să urmărească firul narativ prin ochii altora, ci poţi, în funcţie de ceea ce îţi permite “scenariul”, să interpretezi rolul personajului principal cam după cum ai tu chef. De fapt, acesta este şi unul din punctele tari ale TES 5, faptul că jucătorului i se oferă, de destul de multe ori, posibilitatea de a alege cum să interacţioneze cu ceilalţi: poţi să intimidezi oamenii, să îi convingi sau să îi mituieşti, poţi să închei o misiune în două moduri diferite, poţi să îţi faci prieteni şi să te trezeşti cu o seamă de duşmani (care trimit asasini sau bătăuşi căutând să te elimine). Asta pe lângă larga gamă de aptitudini şi abilităţi pe care le poţi dezvolta pe măsură ce creşti în nivel şi posibilitatea de a alege dacă vrei să fii un magician şmecher care atacă cu vrăji letale, un hoţ greu de prins care elimină duşmanii din umbre sau un războinic periculos care se ia la bătaie piept în piept cu oricine îi stă în cale. A, am menţionat că poţi să îndeplineşti şi diverse meserii, precum bucătar, tăietor de lemne sau fierar? Şi că poţi să îţi cumperi propia casă şi că… ok, gata, mă opresc. Aţi înţeles voi: jocul e fooaaaarte complex:) Nici nu ştii când trece timpul (real) jucând cu ochii lipiţi de ecran;)

de aici încolo, nu mai garantez că propoziţiile mai au vreun sens pentru non-fanii TES

Un războinic Nord (sursa: http://www.elderscrolls.com/)

Şi dacă tot am jucat TES 4 şi 5, pur şi simplu nu mă pot opri din a face câteva comparaţii. Oricum, după ce începi Skyrim, cu greu te-ai mai putea întoarce la Oblivion (greu, dar n-aş spune chiar… imposibil): sunt atâtea elemente îmbunătăţite, încât nu aş şti de unde să încep să le enumăr, aşa că nu mă mai obosesc.

O războinică Redguard (sursa: http://www.elderscrolls.com/)

Dar aşa, în mare…Aş zice, de exemplu, că, spre deosebire de Oblivion, abilităţile celor trei clase principale (Mage, Warrior şi Thief) mi se par mult mai echilibrate. Eu cel puţin fac comparaţie între primele două, pentru că a treia nu-i nicidecum stilul meu. Păi în Oblivion când ajungeai ditai războinicu’, mare şi şmecher, făceai praf numai dintr-o lovitură cinşpe magi. Aici, în schimb, magii devin al naibii de periculoşi şi dintr-o dată un Warrior nu mai e deloc invincibil, ba chiar devine uşurel de înfrânt cu câteva vrăji bine plasate. (paragraful ăsta trebuie citit de fapt aşa: eu mizez pe clasa Warrior şi mi-o iau mereu pe coajă dacă se întâmplă să dau peste mai mult de 4-5 magi specializaţi în Destruction, mai exact în vrăji de foc. Da, ştiu că am nevoie de Fire Resistance. I’m working on it!)

Şi din tooooot amalgamul de chestii mişto, mai menţionez două care sunt pe gustul meu şi pe care nu le întâlneşti chiar la toate RPG-urile: 1) faptul că îţi poţi personaliza personajul după cum te taie capul (de la opţiunea pentru gen (M/F) până la cea pentru rasă (ai la dispoziţie elfi, orci, oameni, reptile sau feline, în total 10 rase diferite), unde mai pui că ai posibilitatea să modifici înfăţişarea până la cele mai mici detalii de formă şi culoare) şi 2) faptul că poţi juca fie în 1st person, fie în 3rd person (eu întotdeauna am preferat 1st person).

Whiterun, unul dintre oraşele din provincia Skyrim (sursa: http://www.elderscrolls.com/)

Din păcate, dacă producătorii s-au concentrat pe arhitectura şi design-ul locurilor pe care jucătorul le poate explora, în schimb, nu şi-au dat chiar toată silinţa în ceea ce priveşte varietatea creaturilor care populează ţinuturile Skyrim-ului. În comparaţie cu Oblivion, TES 5 mi se pare chiar sărăcuţ la capitolul monştri şi duşmani – în loc de n creaturi distincte, s-a pus în practică ideea “variaţiuni pe aceeaşi temă”, adică un număr relativ restrâns de tipuri de duşmani (majoritatea umanoizi, precum bandiţi, draugri, vampiri, magi) care devin din ce în ce mai periculoşi pe măsură ce tu creşti în nivel. Astfel, de la Bandit ajungi la Bandit Mercenary, de exemplu, sau de la Draugr la Draugr Death Warlord şi aşa mai departe. Dintr-un anumit punct de vedere, asta nu e chiar deranjant, mai ales că cel puţin peşterile şi ruinele nu mai arată toate la fel şi chiar ai cu ce să-şi clăteşti ochii. Dar, pe de altă parte, îţi cam taie puţin din suspans şi “emoţia descoperirii” (vorba reclamei). Ce-i drept, jocul nostru are totuşi… dragoni în compensaţie

Faţă în faţă cu un Draugr Lord, unul dintre duşmanii întâlniţi adesea în ruinele vechi (sursa: http://www.elderscrolls.com/)

Evident, un joc atât de mare are şi  problemele lui, mai exact, diversele bug-uri care îţi blochează acţiunea şi îţi strică tot cheful. Dacă ai noroc, nu dai de foarte multe….Însă, dincolo de ele, mai sunt şi unele elemente ciudăţele.  De exemplu, eu nu pot trece peste faptul că personajul nu poate purta mai mult de un singur colier şi un singur inel. Dacă la colier o fi mai de înţeles, că ai un singur gât (deşi, hai să recunoaştem, se mai pot purta, fizic vorbind, şi două-trei lănţişoare unul peste altul în viaţa reală, nu, doamnelor?), la inel în schimb, mă simt depăşită de situaţie. Adică, o mână are zece degete. ZECE! Nu de alta, dar când începi să găseşti atâtea inele super încât nu ştii pe care să-l alegi şi începi să te plimbi cu ele după tine, devine niţeluş frustrant:) Şi vorbit-am ca un adevărat jucător obsedat:))

Cred că e timpul să mă opresc aici…când vine vorba de Skyrim, oricâte ai avea de spus, nu va fi niciodată suficient cât să cuprindă totul.

Trailer-ul oficial al jocului:

În altă ordine de idei, un 1 ianuarie aşa lipsit de zăpadă nu-mi aduc aminte să fi văzut de mult. Dar, partea plină a paharului, soarele zâmbăreţ a îndemnat la o plimbare prin parc…

La mulţi ani, un 2012 minunat, aşa cum vi-l doriţi

“For when you became the beast (…) you doomed yourself to share the beast’s end.”

Nu-mi vine să cred că am mai terminat o serie splendidă. Acum aştept să mă lovească depresia post-”carte bună”, deşi… să zicem că s-ar putea să am un leac de data asta. Dar până la vindecări literare miraculoase, să ne încheiem socotelile cu trilogia The Liveship Traders, mai exact cu ultima carte din serie, Ship of Destiny.

Nu cred că mai are rost să o ridic în slăvi, să mai menţionez că e la fel de bună ca Ship of Magic şi The Mad Ship, să înşir toate personajele extraordinare create de Hobb sau să … tocmai ziceam că nu mai are rost. De la prima până la ultima literă, seria pe de-a întregul mi s-a părut minunată, iar Ship of Destiny, a fost cum nu se poate mai potrivită, reuşind să încheie toate iţele în cele 900 de pagini cu scris mărunt.

Niciun cuvinţel nu zic despre ce se întâmplă în acest volum, curioşii să citească

Un lucru pe care nu am pus foarte mare accent până acum, dar pe care simt nevoia să-l menţionez (din nou) este legătura dintre seria The Liveship Traders şi The Farseer Trilogy (adică seria care include romanele Ucenicul Asasinului, Asasinul regal şi Răzbunarea asasinului publicate de Nemira) – deşi e puţin greu să-şi dai seama la început, există un personaj care apare în ambele trilogii şi care are un rol semnificativ atât în prima, cât şi în a doua. Practic, evenimentele din The Liveship Traders se desfăşoară în spaţiul temporal dintre The Farseer Trilogy şi continuarea acesteia, trilogia The Tawny Man, care reia povestea lui Fitz. În Ship of Destiny, legătura dintre cele două trilogii este cumva şi mai accentuată, prin câteva scene care implică, inevitabil, misteriosul personaj menţionat un pic mai devreme, dar care fac referire la evenimentele din The Farseer Trilogy (oki, dacă ăst’ paragraf vi se pare prea încurcat, găsiţi o schemă cu aranjarea cronologică a romanelor lui Hobb pe Wikipedia).

Pentru mine veştile bune sunt următoarele – există (iar eu abia acum mi-am dat seama) o continuare a seriei The Liveship Traders, mai precis trilogia The Rain Wilds Chronicles de care abia aştept să fac rost. Se pare că am făcut o obsesie pentru cărţile lui Robin Hobb zilele astea şi îmi pare rău că cei de la Nemira nu au mai tradus nimic scris de ea. Un lucru ar fi de zis, totuşi – cărţile lui Hobb, cel puţin cele pe care le-am citit până acum, nu sunt dedicate celor care caută un ritm alert şi acţiune cu ghiotura. Autoarea nu se zgârceşte cu descrierile şi nu se grăbeşte când e vorba să construiască atmsofera – însă, dacă te obişnuieşti cu stilul ei şi ai răbdare, o să ai şansa de a face parte, timp de câteva pagini, dintr-o lume cu adevărat magică.

(cred că am mai spus asta şi înainte, dar) Un lucru pe care l-am apreciat foarte tare la The Liveship Traders au fost ideile filozofice expuse pe alocuri de autoare. Chiar dacă eşti sau nu de acord cu ele, te pot pune pe gânduri. În final, unul dintre citatele mele preferate, ca să încheiem într-o notă cât se poate de optimistă:

“If we cannot anchororselves in a belief that we will succeed, we have already been defeated.” (Ship of Destiny, p. 699)

Skip beat!

Kyoko: înainte şi... după

Mogami Kyoko, eroina anime-ului, a venit în Tokyo de dragul prietenului ei din copilărie şi iubirii sale de-o viaţă, Fuwa Sho, pe care vrea cu orice preţ să îl ajute să îşi îndeplinească visul: acela de a deveni faimos. Aşadar, îşi trece propriile dorinţe, planuri şi visuri pe locul doi: Kyoko a renunţat la şcoală, are trei job-uri pentru a plăti chiria apartamentului luxos în care locuieşte cu Sho şi toate celelalte cheltuieli, face mâncare, curăţenie şi toate treburile prin casă, nu se supără niciodată indiferent de cât de rece se poartă el cu ea şi îl încurajează întotdeauna. Fiind abandonată în copilărie de mama ei, Kyoko a fost crescută de părinţii lui Sho, proprietarii unui mare hotel din Kyoto. Alături de aceştia a lucrat în cadrul hotelului şi a deprins toate abilităţile din gospodărie, intenţia părinţilor fiind ca pe viitor să devină soţia lui Sho şi să conducă împreună hotelul. Totul se duce însă de râpă în momentul în care Kyoko aude, din întâmplare, adevărata părere a lui Sho despre ea: i-a cerut să vină cu el doar ca să îl întreţină, dar acum că a ajuns faimos, nu mai are nevoie de o fată simplă şi plictisitoare ca ea. Ceea ce trezeşte în Kyoko…partea întunecată şi setea de răzbunare >:)

Oricât de rău mi-ar părea, trebuie s-o spun, totuşi: un anime atât de frumos, cu un ultim episod atât de al naibii de dezamăgitor! Lucrurile s-au petrecut cam aşa:

the darkside...

*eu, uitându-mă la episodul 25* Prima scenă. * aaaah, în sfârşit, finalul! Au multe de rezolvat, dar…e timp în 24 de minute!* minutul 5 – acţiunea se desfăşoară în acelaşi ritm ca de obicei. *abia aştept, abia aştept!* minutul 10 – învârtire în jurul aceleiaşi probleme. *gata, încă puţin şi se întâmplă ceva! verificare a cât a mai ramas până la final* minutul 12 – nimic deosebit, ritmul se menţine, problema e în picioare *scurt moment de derută: oare ăsta chiar e ultimul episod? verificare uşor agitată a cât a mai rămas până la final* minutul 15 – niciun pas în nicio direcţie aşteptată *îngrijorare* minutul 17 – tot nimic *îngrijorare crescută, verificarea din ce în ce mai des a cât a mai rămas din episod* minutul 18 – parcă se mişcă ceva *scurt moment de speranţă, urmat de dezamăgire imediată la verificarea minutelor rămase, urmat de iluzia temporară că poate până la urmă sunt 26 de episoade* minutul 21 – rezolvare ambiguă *WTF?!* minutele 22-24 – abureală care lasă toate lucrurile în aer *ceeee? doar atât!?!?!?! NUUUU! unde e sezonul 2!?!?!?!?!*

Sho - băiatul sexy şi rău

Răspuns la propria întrebare: sezonul 2 nu s-a făcut încă, nici acum, la 3 ani după încheierea anime-ului. Manga Skip Beat! e ongoing şi a ajuns pe la capitolul 183, iar din câte am citit, desenul s-a bazat pe primele 67 de capitole.

Mesajul anime-ului e neobişnuit de feminist pentru o societate atât de … conservatoare precum cea japoneză. Fetelor, nu vă dedicaţi întru totul unui băiat, punându-vă pe locul doi şi lăsând baltă propriile visuri şi planuri de viitor. De fapt, ideea e valabilă pentru oricine, indiferent de gen – e important să îţi croieşti drumul tău în viaţă, să nu te agăţi complet de o relaţie, într-atât încât să dai deoparte tot ceea ce e important pentru tine, să te treci întotdeauna pe locul 2 şi să te pierzi definitiv pe tine însuţi.

Tsuruga Ren - băiatul sexy şi bun

Skip Beat! mi-a indus şi o stare de optimism (de care, mărturisesc, chiar aveam nevoie): e şi greu să nu te simţi îmbărbătat, urmărind-o pe Kyoko luptându-se pentru ceea ce vrea să obţină în viaţă şi reuşind, pas cu pas. Da, recunosc, povestea e un pic trasă de păr: indiferent cât de multă “determinare” şi “hotărâre” ai avea, nu poţi rămâne în showbiz dacă nu ai măcar un pic de talent (din fericire, ea avea, deh, că altfel nu ieşea povestea:P). Ideea însă rămâne în picioare: dacă îţi doreşti ceva cu adevărat, trebuie să lupţi până la capăt şi să dai tot ce ai mai bun din tine.

Titlul desenului m-a indus niţel în eroare la început, m-am temut să nu mă trezesc cu un al doilea Uta-no Prince-sama! melodios în care se vorbeşte despre muzică şi ocazional se mai intonează câte un cântec. Din nou, îmi luasem ţeapă: nu-i nici vorbă de aşa ceva. Chiar dacă acţiunea se desfăşoară în lumea actorilor, şi există câteva discuţii despre cum poţi interpreta un personaj sau care ar trebui să fie motivaţiile din spatele unui actor bun, ele nu dăunează cu nimic atmosferei generale haioase. Nici foarte scurtele momente de siropoşenie (nu se poate fără ele, că e totuşi romantic comedy) nu afectează bunul mers al lucrurilor. Iar Skip Beat! merită urmărit nu numai pentru mesajele transmise, ci şi pentru toate momentele amuzante care caracterizează anime-ul pe toată durata lui. Fie că e vorba de o întâmplare neprevăzută, fie de o reacţie neaşteptată, fie de strâmbăturile comice ale personajelor, fie de toate trei la un loc, desenul stă cum nu se poate mai bine la secţiunea “comedie”. De aici şi atmosfera pozitivă generală care cuprinde (tele)spectatorul:) Partea de “romance” are de suferit ceva mai mult, însă, şi de aceea ar fi mare nevoie de un sezon 2.

Mâţişori îngheţaţi

Răsărit de soare de iarnă

Ninsoare de noapte

Un cap de om de zăpadă

Gheaţă verde

Înveliş de gheaţă

Ladies and gentlemen, A Memory of Light—the final book in The Wheel of Time—has been finished.
Now I’ll open a metric gigaton of Magic cards that have been sent to me by fans, sleep for a day, and rest until next week.Then: revisions!
…
As for when the book will come out, Tor should do an announcement soon. Revisions will take a good six months. So fall, I expect.

Another common question: How many revisions will I do? The last two took about a dozen. (On no-wot books, I do about seven or eight.)

Also, it’s going to be tough to give direct replies to questions right now, what with like 1000 people tweeting/facebooking at me.

But lots of people are asking about outriggers/prequels. The answer is still the same. We’d rather not risk exploiting RJ’s legacy. It is a step I don’t think we want to take. Better to stop while we’re ahead. I’m sorry, but they probably won’t ever happen.

And now, yes, I will go to sleep. 7am here. That’s 10 hours of solid writing after a full day of solid writing, so I’m beat.

Thank you all for the good wishes. May you find water and shade.

Me is happy. Abia aştept

Soare cu aripi

Paleta pictorului