vlcsnap-168936

În mod bizar, ce m-a convins să mă uit la Ouran High School Host Club nu au fost nenumăratele menţionări pe care le-am tot auzit în treacăt (despre cât de bun e serialul şi aşa mai departe), ci vreo 5 secunde de imagini din acest anime plasate într-un AMV premiat la Nijikon.

Am observat, pe pielea mea, că anime-urile sunt extrem de interesante atunci când le urmăreşti, dar că sună foarte aiurea atunci când le povesteşti. Aşa că nu o să redau acţiunea în detaliu, Wikipedia se pricepe mai bine ca mine la treaba asta. Pe scurt, întâmplările au loc în cadrul unui liceu privat, pentru copii bogaţi (foarte bogaţi de fapt). Povestea începe atunci când Haruhi Fujioka, o studentă venită cu bursă (care face, aşadar, parte din „oamenii de rând”, nefiind bogată) nimereşte din greşeală în sala unuia dintre multiplele cluburi, The Host Club (japonezii sunt extrem de pasionaţi de ideea de club în şcoli – de la clubul de fotografie până la clubul de karate, ele sunt adesea menţionate în desenele animate care abordează viaţa liceenilor – Full Metal Panic Fumoffu şi The Melancholy of Haruhi Suzumiya sunt doar două exemple). Aici, şase băieţi extraordinar de frumoşi (bishounen) şi-au propus să le distreze pe tinerele studente bogate care nu au altceva de făcut în timpul liber (verbul folosit este „to host” şi nu mă pot gândi la vreun echivalent mai potrivit în limba română). Haruhi, în graba ei de a pleca, sparge o vază foarte scumpă. Pentru că nu are bani şi pentru că, la început, cei 6 o confundă cu un băiat (din cauza aspectului său total neglijent), Haruhi devine şi ea gazdă ca să îşi poată plăti datoria, iar pentru asta trebuie să se îmbrace ca un băiat.

Serialul este extrem de amuzant şi, deşi Wikipedia îl clasifică drept comedie romantică, aş spune că e mai mult comedie şi mai puţin poveste de dragoste. Fiecare personaj reprezintă un tip uman (după clişeele anime-urilor shoujo, pe care încearcă să le parodieze). Haruhi este eroina androgină deloc impresionată de băieţii frumoşi şi alte lucruri care le dau pe spate pe clientele clubului. Este de asemenea foarte inteligentă şi se plânge adesea de faptul că trebuie să facă parte din club (când în realitate îi place foarte mult şi ţine la toţi cei şase băieţi). Tamaki este „prinţul”. Foarte frumos (şi la rândul său foarte inteligent, deşi extrem de naiv atunci când vine vorba de situaţiile care îl vizează pe el în mod direct), el este preşedintele şi fondatorul clubului. Cei doi se vor îndrăgosti unul de celălalt (deşi nu vor realiza asta decât foarte târziu). Kyoya reprezintă „tipul rece” şi este eminenţa cenuşie din spatele clubului, adevăratul manager şi conducător din umbră. Hikaru şi Kaoru sunt doi gemeni identici, „drăcuşorii”, care nu au avut alţi prieteni până când nu au devenit membri ai clubului (la insistenţele lui Tamaki). Mitsukuni (cunoscut drept Honey-senpai), arată mai degrabă ca un copilaş decât ca un elev de 17 ani, iubeşte pluşurile şi dulciurile şi este campion la arte marţiale. Iar Takashi (Mori-senpai), tipul puternic şi tăcut, joacă rolul de protector şi cel mai bun prieten al lui Honey-senpai. O descriere mai detaliată a personajelor găsiţi aici.

Din punctul de vedere al animaţiei, Ouran arată extrem de bine: culorile puternice şi bine armonizate, personaje frumos desenate, decoruri atent construite (deşi e posibil ca rozul clădirii liceului să pară un pic bizar câteodată). Din punctul de vedere al acţiunii, recenzia de pe Anime News Network acuză desenul de superficialitate. Ce-i drept, nu se poate spune că Ouran tratează cine ştie ce teme filozofice, dar oricum nu mă aşteptam să facă asta, ţinând cont de faptul că e o comedie romantică. La urma urmelor, Ouran vrea să parodieze clişeele anime-urilor shoujo, nu să prezinte în detaliu viaţa şi suferinţele personajelor. Nu pot totuşi să fiu întru totul de acord cu „superficialitatea” acestui desen, pentru atinge câteva teme mai profunde (în câte un episod mai serios), prin intermediul personajelor Hikaru şi Kaoru, şi al lui Kyoya. Chiar Haruhi aduce la un moment dat în discuţie nişte idei foarte interesante privind diferenţele de gen.

De exemplu, povestea lui Kyoya are un substrat dramatic, chiar dacă ea nu ar putea fi neapărat înţeleasă din perspectivă occidentală. Fiind al treilea fiu, teoretic nu are nicio şansă să conducă familia (şi afacerile familiei) după moartea tatălui său. Se simte prins între necesitatea de a-i dovedi tatălui său că este totuşi bun de ceva, şi imposibilitatea de a se dovedi mai bun decât fraţii săi (chiar dacă este mult mai inteligent şi mai priceput decât ei). Cel care îl va salva din această dilemă este Tamaki, care îi reproşează că a renunţat fără să lupte şi s-a resemnat cu această situaţie fără să încerce să scape din ea.

Hikaru şi Kaoru sunt doi gemeni identici, care arată la fel, gândesc la fel şi adesea vorbesc la unison. Însă chiar dacă sunt atât de asemănători, ei sunt două persoane distincte. Iar drama lor este că lumea nu îi poate deosebi unul de celălalt. Vor să fie la fel, dar vor şi să fie diferiţi unul de celălalt. Fiecare doreşte să aibă propria identitate, dar se lovesc întotdeauna de imposibilitatea celorlalţi de a ghici care este unul şi care este celălalt. Ilustrativă este o scenă din copilăria lor, în care o colegă îndrăgostită îi dă întâlnire lui Kaoru, lăsându-i un bileţel în bancă. La întâlnire apare însă Hikaru, care spune că el o place mai mult decât fratele lui şi că nu-i aşa că nu are importanţă dacă e el sau celălalt? Fata aprobă, da, nu are nicio importanţă dacă e Hikaru sau Kaoru. De fapt, chiar dacă primul care încearcă cu disperare să îi deosebească este Tamaki, Haruhi este singura care îi poate deosebi.

Am râs cu lacrimi de multe ori urmărind acest desen. Mi-a plăcut foarte mult, în ciuda micilor şi aproape nesemnificativelor scăpări: de exemplu, după  doar două episoade, intrarea în scenă a lui Renge-kun ajunge să calce pe nervi chiar şi pe cel mai paşnic dintre oameni.