Tot am zis că o să scriu două cuvinte despre „Casa nopţii” („The House of night” pe englezeşte, o serie pentru tineri scrisă de P.C. Cast în colaborare cu fiica ei, Kristin Cast), dar până acum n-am apucat. Şi o să încep cu lucrul pe care nu-l înţeleg: cum Dumnezeu a ajuns seria asta aşa de populară cu un prim volum atât de previzibil? Restul cărţilor din serie sunt mult mai interesante, pe cuvânt.

Pe scurt, despre primul volum, „Marked”. E o carte de aventuri pentru tineri care implică o şcoală de vampiri adolescenţi, deci nu vă aşteptaţi la cine ştie ce filozofii. În plus, e plină de stereotipii americane din alea de prin filmele cu teenagers şi highschools, care, mărturisesc, m-au cam obosit – la un moment dat, cred că am făcut şi o listă cu ele. Ia să vedem: limbajul (eu am citit cartea în engleză, dar ceva îmi zice că în română s-ar putea să fie mai agreabilă din punctul ăsta de vedere), familia perfectă americană care e de fapt o iluzie, femeie dominată de soţul puritan, adolescentul rebel, droguri, sex, fotbal american, obsesia lui Zoey de a fi normală şi de a fi acceptată (dacă îi ieşea treaba asta, nu mai aveam nicio serie de citit), clubul popularilor, conduşi de o scorpie populară care vrea să îi facă viaţa grea lui Zoey şi, să nu uităm, tipi ultra-sexy cu ghiotura.

Deci niţel din Twilight (la treaba cu tipii superbi şi menţionarea fenomenului de „imprint”, dar în altă formă), niţel din Harry Potter (şcoala, plus semnul lui Zoey – dacă citiţi, o să înţelegeţi ce vreau să zic) şi niţel mai mult din serialele alea americane cu adolescenţi.

Am citit totuşi mai departe. De ce? Păi, din curiozitate – voiam să văd ce o să se întâmple după ce se termină evenimentele previzibile din volumul 1. Şi pentru că îmi place de Zoey ca personaj principal feminin (deşi câteodată mă calcă pe nervi, când vine vorba de … tipi). Şi, cel mai important, pentru că este o carte pe care o poţi citi liniştit chiar dacă eşti semi-adormit (şi cum eu de obicei citesc noaptea…).

Ei bine, mă bucur că am continuat, pentru că din volumul doi, deja acţiunea merită atenţie. Nu mai e chiar la fel de sufocantă în stereotipuri şi nici chiar aşa de previzibilă. Şi apar din ce în ce mai multe elemente noi şi interesante. Şi aşa am ajuns eu într-o situaţie de genul „acum că s-a terminat asta, ia să văd ce mai urmează”.

Nu mă apuc să povestesc nimic. Cartea a apărut şi în română, la editura Litera, care a scos deja primele două volume. Până acum au apărut 6 în limba engleză, al 7-lea (Burned) va apărea pe 27 aprilie, şi în total sunt programate 12 cărţi în serie.

Concluzie: dacă nu ar fi plină de clişee, cartea ar fi mult mai bună. În starea actuală, este suficient de antrenantă cât să te ţină în priză până o termini (şi chiar să aştepţi următorul volum), dar nu te ispiteşte să o mai reciteşti. Nici n-ai avea de ce.

Site-ul oficial al seriei, aici. Mai jos, coperta în română, care mie nu îmi place deloc.