Aceasta este povestea bătăliei mele cu cealaltă carte a lui Stephenie Meyer (Twilight era de mult citită) până când m-am prins că îmi place.

Citit prologul o dată – cartea mă enervează atât de tare încât nu pot continua. Extratereştrii sunt nişte fiinţe nenorocite care merită să fie distruse. Faptul că asist la neputinţa oamenilor în faţa unor paraziţi mă irită. Fiecare rând e frustrant. Extratereştrii câştigă şi eu nu mai pot să citesc.

Citit prologul încă o dată – trei luni mai târziu, la insistenţele Alinei, care a citit cartea şi i-a plăcut foarte mult. Lupt cu frustrarea şi mă chinui să trec de pagina 14.

Pagina 32 – Nu mai pot de nervi şi îmi bag picioarele. Oricum am alte treburi de făcut, aşa că renunţ.

Două săptămâni mai târziu – Conştiinţa mă chinuie, doar i-am promis Alinei că o să citesc cartea, nu-i aşa? Reiau lectura, împinsă de o vagă curiozitate şi de o dispoziţie mai bună.

Pagina 77 – Oki, a devenit din ce în ce mai interesant. Iritarea dispare, din două motive. Primul: a apărut un personaj mai enervant decât personajul principal care mă enerva rău de tot până acum. Al doilea: există speranţe că s-ar putea să-mi placă.

Pagina 117 – A trebuit să mă lupt cu mine însămi ca să mă dau de la calculator. Nu voiam să-mi dezlipesc ochii de pe ecran şi am avut nevoie de 5 minute ca să plec. Trebuie să citesc în continuare. Îmi place foarte mult. Poate nu sunt atât de obsedată (cum am fost când am citit Twilight), dar cu siguranţă sunt extra-încântată. Nu, The Host nu are treabă cu Twilight, deşi poţi recnoaşte foarte uşor stilul lui Meyer, descrierile ei şi acel „ceva” care îţi captează atenţia (oki, şi abordarea la persoana 1, şi faptul că doctorul este un personaj foarte simpatic şi bun la suflet… Şi dragostea, desigur. Şi, aş adăuga, un bun motiv de a nu aduce sexul în discuţie (incredibil cum a reuşit să-l găsească! – puternica influenţă a religiei mormone…).

Pag 444 – Cred că am citit 400 de pagini în 2 zile. Şi noaptea de abia începe.

The end – Fericire, optimism, inspiraţie…Aaah, o grămadă de sentimente pozitive:) Final foarte frumos, minunat, pe gustul meu (Meyer nu mă dezamăgeşte niciodată când e vorba de finaluri. Bravo, tanti Stephenie, ţine-o tot aşa!).

Ce-i drept, nu sunt întotdeauna atât de reticentă atunci când încep o carte, şi nu am nevoie de atât de mult timp ca să mă conving că îmi place. Numai că am uneori câte o stare ciudată, aproape „melancolică”: după ce citesc ceva foarte bun, nu mai am chef să citesc nimic altceva o perioadă (şi deplâng faptul că am terminat cartea aia atât de bună şi sunt tristă că am terminat-o şi cine ştie, poate nu voi mai găsi ceva la fel de bun…snif…Şi cam aşa mă plâng eu o vreme până să-mi revin). S-a nimerit să încep The Host tocmai într-o astfel de stare aiurită şi de aici atitudinea mea negativă din primele…câte luni? Bine că am depăşit-o (noroc că m-a bătut cineva la cap, ahem).

Ca şi la Twilight, recomand varianta în limba engleză, pentru că e cea mai bună. Dar sper sincer ca şi varianta în română să fie decentă (nu ca traducerea seriei „Amurg” care este neplăcută. Lăsând deoparte greşelile de ortografie şi expresiile uneori traduse total aiurea, traducerea este pur şi simplu seacă. Dar să nu intru în amănunte tocmai aici, acum vorbeam despre The Host).

Ce aş mai putea să spun? Aici este povestirea pe scurt, realizată de editură. Avem nişte extratereştri care au nevoie de corpuri gazdă pentru a supravieţui (pentru că ei sunt nişte chestiuţe amărâte, dar foarte avansate tehnologic). Culmea, sunt de fapt nişte băieţi buni, care vor să asigure pacea şi în acest scop au preluat planetă după planetă, încetişor, dar sigur. Evident, când au ajuns şi pe Terra, s-au îngrozit de ce-au văzut aici (crime, războaie şi alte cruzimi) şi s-au pus pe preluat corpurile oamenilor. Fiind plasaţi în corpul uman, ei preiau controlul (de aceea sunt numiţi suflete), iar conştiinţa umană respectivă dispare. Dar atunci când nu dispare, îi dă mari bătăi de cap extraterestrului ghinionist. Iar de aici începe acţiunea, pentru că Melanie Stryder, unul dintre puţinii oameni liberi care mai luptă împotriva extratereştrilor, este capturată. Dar când un suflet este plasat în corpul ei, refuză să se dea dusă.

La noi cartea a apărut în noiembrie, iar prin America oamenii plănuiesc o ecranizare. Meyer însăşi se gândeşte să continue cu alte două volume, The Seeker şi The Soul… (eu sunt împăcată cu modul în s-a terminat povestea…dar de ce nu? Să continuăm)