După cât de bună s-a dovedit a fi „Blestemul Chalionului” nu-i de mirare că m-am aruncat din nou în universul creat de Bujold, de data aceasta fără să stau pe gânduri, cufundându-mă cu viteză nebună în paginile din „Paladinul sufletelor”. Chiar înainte să o deschid ştiam că va fi o carte excelentă , dar n-am avut nici cea mai vagă bănuială cam până unde putea ajunge. Nu pot să spun decât atât: am înghiţit cartea asta pe nerăsuflate, cu disperare, luptându-mă cu mine însămi să o dau jos din mână (că omu’ mai trebuie să şi doarmă câteodată, deh). Iar în apărarea mea nu pot decât să invoc un citat pe copertă, pe spatele romanului, ce îi aparţine Dianei Paxon: „În Paladinul Sufletelor, Bujold exploatează genul fantastic pentru a crea o poveste a unei aventuri fizice şi spirituale…Aceasta este o carte destinată pentru a fi mai întâi devorată şi apoi savurată, demnă de multe lecturi.” Acestea fiind spuse, eu o să mă pregătesc spiritualiceşte pentru o a doua lectură, în care să iau lucrurile pe îndelete şi să savurez cartea aşa cum merită.

Aşadar, „Paladinul sufeletelor” („Paladin of Souls” în original) este cea de-a doua carte din seria Chalionului, scrisă de Bujold. Deşi se leagă de evenimentele din prima carte, aceasta poate fi citită separat.

Din nou avem parte de un personaj atipic pentru o carte fantasy: în loc de o tânără frumoasă, plină de curaj, ne trezim cu văduva roină Ista, o femeie trecută de prima tinereţe pe care nu o mai aşteaptă decât singurătatea între zidurile propriului castel, între care să se stingă încet încet restul timpului care i-a mai rămas. Toate „îndatoririle” care o defineau s-au încheiat – nu mai e nici fiică, nici soţie, nici mamă (singurul ei copil rămas în viaţă este regina Iselle, a cărei calitate de fiică se pierde în faţa datoriei faţă de regat). Jumătate din viaţă i-a fost irosită din pricina blestemului Chalionului, blestem care a adus asupra ei o aură de nebunie şi un păcat pe care nu l-a putut şterge. A fost cândva atinsă de zei pentru a putea rupe ea însăşi blestemul, însă a dat greş şi a ajuns să simtă ură adâncă faţă de cele cinci zeităţi şi de modul în care se folosesc de oameni pentru a-şi duce la capăt scopurile.

Ista se teme însă să fie întemniţată în castelul din Valenda şi îşi doreşte o cale de evadare, iar sigurul mod prin care poate face acest lucru este să pornească într-un pelerinaj al locurilor sfinte (chipurile, pentru a se ruga la zei), împreună cu suita ei de doamne de companie grijulii (de care vrea să scape) şi nişte cavaleri care să o apere. Şi porneşte la drum (cu un alai suficient de mic cât să fie pe placul ei). În acest punct, cititorului nu i se promite nici pericol, nici aventură, ci doar un pelerinaj spiritual, liniştit, al unei văduve care nu caută nimic anume. Un presonaj care nu aşteaptă nimic de la viaţă şi de la care nici tu, ca cititor, nu aştepţi nimic. Ceea ce te face să te întrebi….despre ce urmează să fie restul de 500 de pagini? Ei bine, eu habar n-am avut peste ce o să dau. Habar n-am avut unde o să ajungă.

Tensiunea începe să se acumuleze treptat, pornind uşurel de pe la pagina 62, când o serie de cuvinte rostite de preot sunt un prim semn al faptului că ceva nu-i aşa cum ar trebui să fie (ce-i drept, primul semn apare la pagina 10, însă în acel moment este greu de sesizat). După aceea, ritmul aventurii creşte pagină cu pagină. Deja de la pagina 118 nu mai poţi vorbi de linişte. La 146, o imagine vizuală extrem de expresivă. Un personaj neaşteptat. Mister (când crezi că înţelegi despre ce e vorba, lucrurile îţi alunecă printre degete). La pagina 289, rezolvarea misterului. Cu toate acestea, explicaţia nu aduce nicio soluţie şi totul rămâne la fel de încâlcit (dacă nu şi mai şi). Evident, din toate astea nu lipseşte nici umorul lui Bujold, pe care l-am întâlnit şi pe care l-am apreciat atât de mult şi în „Blestemul Chalionului”, nici o frumoasă şi subtilă poveste de dragoste (dacă nu chiar două).

Şi ca să dau un contur mai clar poveştii şi să explic ce înseamnă de fapt atingerea zeilor şi modul în care pot ajunge ei în lumea materiei (cei cinci zei din lumea lui Bujold sunt Mama, Tatăl, Fiica, Fiul şi Bastardul), două citate din carte:

p. 246 – „Zeii îi puneau pe alţii să muncească în locul lor, se părea. Căci indiferent cât de incomensurabil ar fi un zeu, nu putea dispune decât de îngustimea unui singur suflet ca să pătrundă în lumea materiei (…).”

p. 356 – „Asta suntem cu toţii, ştii bine doar. Corcituri ieşiţi din îmbinarea materiei cu spiritul. Portalurile zeilor în lumea fizică în care Ei nu pot avea altcumva acces. Nişte uşi” (Ista)

Şi ce părere are personajul principal despre onoarea de a fi un portal al zeilor?

p. 71 – „Blestemat să fii oricare din ei ai fi tu, luate-ar naiba şi pe tine, şi pe cei cinci. Să-mi ieşi din minte! Să-mi ieşi din minte!”

Dacă vreţi să citiţi ceva mai mult, puteţi găsi aici primul capitol din „Paladinul sufletelor”, de la Tritonic.

P.S. Ce să zic, nici coperta românească nu e rea, dar parcă tot mai bună e cea originală….