Acum câţiva ani, pe vremea când au reuşit să ne aducă acea minune a tehnologiei, cablul TV, şi la noi în cartier, am descoperit o mină de aur: canalul A plus (A+, în prezent Animax, care intră pe la ora 8 seara după Minimax). Postul ăsta difuza ANIME-URI, acele desene care îmi plăceau mie aşa de mult, dar la care nu prea aveam acces la vremea aia şi pe care reuşeam să le mai văd din când în când în doar week-end-uri, pe Antena 1 (nu aveţi idee cum e să urmăreşti Samurai X la viteza de două episoade pe săptămână) sau TVR 1 (episoadele înjumătăţite din Dragon Ball Z erau mai bune decât nimic).

Evident că am fost mega încântată şi am devenit instantaneu telespectator fidel. Printre anime-urile pe care le-am tot văzut de 50 de ori în reluare a fost „Inuyasha”. Strategia A+ era simplă: difuzau un număr de episoade (cele pe care le aveau), le terminau pe astea apoi le lau de la capăt. Tu tot sperai că la un moment dat o să dea şi episoadele noi, aşa că te uitai în cotinuare. Şi m-am tot uitat la Inuyasha. Îmi plăcea ce vedeam: era bine desenat, personajele erau simpatice, acţiunea interesantă.

Pe A+ am reuşit să văd vreo 100 de episoade (pe astea le aveau oamenii) din totalul de 167. Apoi, într-o zi, a venit vărul meu cu DVD-uri pe care avea toate episoadele. Aşa că n-am mai stat să pierd vremea şi m-am uitat şi eu să văd finalul. Şi, surpriza surprizelor, anime-ul meu rămânea în coadă de peşte. Absolut coadă de peşte. Şi m-am enervat atât de rău încât am zis că eu nu mă mai uit la Inuyasha doar ca să nu se termine şi cu asta basta (nu ştiam că urmărea de fapt acţiunea din manga şi că la vremea aceea nu se terminase).

Toate bune până acum vreo două luni când am descoperit că a apărut „Inuyasha: The Final Act” – a doua serie şi cea care va încheia povestea, urmând acţiunea din manga. Daaaaar….ca să mă pot uita la The Final Act, trebuia să văd întâi restul episoadelor (ceea ce am şi făcut).

Primul episod începe cu o scenă pe care am tot revăzut-o şi am tot revăzut-o pe parcursul anime-ului. Inuyasha, un semidemon, fură Giuvaierul Sacru pentru a se transforma în demon deplin. În timp ce încearcă să scape, preoteasa Kikyo îl ţintuieşte cu o săgeată de copacul sacru. Inuyasha este prins într-o vrajă şi adoarme pe vecie, iar Kikyo moare din cauza rănilor. Giuvaierul Sacru este ars împreună cu trupul ei.

După aceste scene, acţiunea se mută în prezent. O elevă de 15 ani, Kagome, a cărei familie păzeşte de generaţii întregi un altar sacru, este trasă în fântâna sacră de lângă altar de către un demon. Kagome scapă de demon, dar călătoreşte prin fântână înapoi în timp şi ajunge în Japonia Medievală, în Pădurea lui Inuyasha, la 50 de ani după moartea lui Kikyo. Se dovedeşte că ea este de fapt reîncarcarea lui Kikyo şi că în trupul ei reapăruse Giuvaierul Sacru – o bijuterie care avea puteri extraordinare. Pentru a scăpa de demon care voia să o omoare ca să pună mâna pe Giuvaier, Kagome îl eliberează pe Inuyasha de sub vrajă. Odată scăpat, Inuyasha învinge demonul, după care se pregăteşte să o omoare pe Kagome, ca să poată lua el Giuvaierul…Şi de aici nu mai are rost să povestesc cum reuşeşte Kagome să scape de Inuyasha, cum sparge apoi Giuvaierul Sacru, cum ea şi cu Iunyasha, deşi iniţial nu se suportă, fac echipă pentru a aduna toate bucăţile de Giuvaier şi cum descoperă apoi că mai este cineva care caută să obţină Giuvierul încă de acum 50 de ani, semidemonul Naraku.

Pe parcurs, în căutarea Giuvaierului şi în lupta împotriva lui Naraku, li se vor alătura şi celelalte personaje care formează grupul central – preotul Miroku, micul demon vulpe Shippo şi ucigaşul de demoni Sango, alături de demonul ei Kirara. Povestea fiecăruia este la fel de importantă pentru intrigă, atât Miroku cât şi Sango fiind victime ale lui Naraku, aşa cum au fost Inuyasha şi Kikyo în trecut. (detalii pe eterna Wikipedia)

În afară de personajele principale, există şi alte personaje secundare importante, dintre care în voi menţiona doar pe unul singur – Sesshomaru, fratele vitreg mai mare al lui Inuyasha, un demon deplin foarte puternic, care urăşte oamenii şi îl dispreţuieşte pe Inuyasha din cauza faptului că este semidemon şi pentru că el a fost cel care a moştenit Tetsusaiga, cea mai puternică sabie a tatălui lor. Evoluţia lui Sesshomaru pe parcursul anime-ului este extrem de interesantă, trecând printr-un adevărat proces de umanizare – dacă la început l-am considerat unul dintre figurile negative ale seriei, în prezent se numără printre personajele mele preferate. Treptat, depăşeşte dorinţa de răzbunare şi relaţiile sale cu celelalte personaje se schimbă (ce-i drept, relaţia lui cu Iunyasha va rămâne tensionată cam până aproape de final – nu vă faceţi iluzii).

Revenind la ai noştri, am observat o tendinţă generală de „pămpălăgire” a personajelor principale pe parcursul anime-ului, marcată prin atitudinea generală „să-l lăsăm pe Inuyasha să facă toată treaba şi să ne salveze pielea…iarăşi”. Înainte de a intra în „grupul Inuyasha”, fiecare dintre ei este un luptător foarte periculos. Kagome rupe vraja lui Kikyo, sparge giuvaierul şi se foloseşte de săgeţi sacre împotriva demonilor. Treptat, ajunge să-şi folosească din ce în ce mai rar abilităţile sale de preoteasă moştenite de la Kikyo şi trebuie să fie mereu salvată de cineva (dacă nu e Inuyasha, e Miroku, Koga, chiar şi micul Shippo sau la un moment dat Sesshomaru). Plus că este mai mereu răpită ba de unul, ba de altul. Miroku este blestemat de Naraku cu Tunelul Vântului, un fel de gaură neagră care absoarbe totul din jur. Atunci când s-au întâlnit prima dată, putea să-l înghită pe Inuyasha în 2 secunde şi era extrem de sigur pe puterea lui, anihilând un demon după altul. După ce a intrat în grup, au apărut tot felul de motive care să-l împiedice să mai folosească tunelul (insectele otrăvite ale lui Naraku, de exemplu). Dar el tot stă mai bine ca Sango. La început (mulţumită intrigilor lui Naraku), Sango îl atacă pe Inuyasha şi îi pune probleme serioase, deşi este grav rănită. După aceea, devine din ce în ce mai pasivă şi se implică în din ce în ce mai puţine lupte. De cele mai multe ori, ajunge să fie bodyguard-ul lui Kagome, alături de Shippo. Începe să aibă nevoie de ajutor din ce în ce mai des, iar gradul de fleşcăială creşte pe măsură ce se îndrăgosteşte de Miroku.

În plus, personajele masculine sunt cele care întotdeauna luptă mai mult şi sunt mai puternice, deşi, teoretic, Kagome are puteri spirituale extraordinare, iar Sango este cel mai bun ucigaş de demoni din satul ei de ucigaşi de demoni. Până şi Shippo dovedeşte uneori mai multă putere decât Kagome, angajându-se să o păzească (deşi moare de frică). Dar din moment ce anime-ul este shounen (adresat publicului masculin), asta ar fi uşor de explicat. În general, în anime-urile shounen, domniţa stă pe margine şi se holbează pierdută şi înlăcrimată la eroul ei, strigându-l pe nume cu voce tremurătoare şi ton disperat în timp ce el duce o luptă pe viaţă şi pe moarte cu duşmanul (nu neapărat ca să o salveze pe ea). Şi toţi băieţii buni din desenul nostru au câte o domniţă care să le strige numele: Inuyasha pe Kagome, Miroku pe Sango, Sesshomaru pe Rin.

Nu vreau să deschid o discuţie lungă aici, dar o parte importantă a anime-ului o constituie triunghiul amoros dintre Kagome, Inuyasha şi Kikyo cea întoarsă din morţi. Iar povestea de dragoste dintre Inuyasha şi Kikyo nu am înţeles-o pe bune decât după ce au fost dedicate două episoade speciale acestui lucru, undeva pe la 150 şi. După care am încetat să mai adopt o atitudine părtinitoare (de tipul „Team Kagome” vs. „Team Kikyo”).

Concluzie generală? Anime-ul e super simpatic şi are cam tot ce-i trebuie – combină luptele şi acţiunea cu un fir narativ interesant, are umor şi episoade „filler” haioase, plus niscaiva poveşti de dragoste (în stil shounen, deci nimic excesiv de siropos, dar ceva ceva acolo tot este). Singura problemă este că se desfăşoară cu viteza melcului şi are tendinţa generală de a se lălăi şi de a se complica inutil. Bineînţeles, asta nu e neapărat o problemă gravă – la urma urmelor, îţi plac personajele, o să urmăreşti ce mai fac şi ce mai dreg. Şi oricum, după cum am văzut ulterior, acest lucru s-a schimbat cu totul în Inuyasha: The Final Act.

P.S. Ar mai fi o tonă de spus despre Inuyasha, dar nu mă mai lungesc cu vorbăria. (Oricum tot încerc să termin postul ăsta cam de multişor.)

Sursă foto.