Vânătoarea sfântă – Bujold is back:)

Ei bine, iată o carte foarte frumoasă care a reuşit să ma lase totuşi în ceaţă, fără nicio legătură cu finalul sau ceva de genul ăsta. Pur şi simplu, undeva după jumătatea cărţii apar pagini întregi în care traducerea o ia pe coclauri şi îşi scot colţii tot felul de greşeli de redactare. Ceea ce m-a cam enervat oleacă, ce-i drept.

Dar să vedem mai întâi partea plină a paharului. A, şi e vorba de „Vânătoarea sfântă” a lui Lois McMaster Bujold („The Hollowed Hunt” în original).

Am aşteptat ceva vreme cartea asta şi am fost extraodinar de bucuroasă când a apărut în sfârşit (oficial luna trecută, dar eu am făcut rost de ea de abia în iulie), aşa că m-am apucat de citit cu nerăbdare. Şi da, am redescoperit-o cu aceeaşi plăcere pe Bujold în fiecare pagină: personajele simpatice care ajung iarăşi uneltele zeilor (unele dintre ele fără să vrea, evident), povestea frumoasă de dragoste, umorul şi nu în ultimul rând, întâmplări ciudate, pline de mister, încurcaturi şi cotituri neaşteptate şi, mai ales, un final aşa cum trebuie să fie. Singura problemă este că părţile traduse aiurea au cam stricat atmosfera.

Leapşa despre cărţi

Am găsit o leapşă tare simpatică aici şi am preluat-o din zbor, că e despre cărţi şi am ce scrie:). Să vedem:

1. Ce carte nu ai imprumuta şi de ce?

Cred că nu e vorba de „ce” (carte), ci mai mult de „cui”:)

2. Ce carte nu ai recomanda si de ce?

Calistrat Hogaş, „Pe drumuri de munte”, pentru că nu vreau să moară nimeni de plictiseală cu ea în braţe, „Cartea lui Ash vol I. O istorie secretă” de Mary Gentle, pentru că este îngrozitoare (n-am rezistat mai mult de 20 de pagini, m-a terminat. Nu ştiu sigur dacă e scrisă prost, tradusă prost sau ambele, mai mult ca sigur ambele, dar nu aş supune pe nimeni unui astfel de chin) şi…în general niciuna din cărţile care nu mi-au plăcut.

3. Ce carte nu ai cumpara si de ce?

Nu ştiu dacă există „Cartea pe care nu aş cumpăra-o” la general. Dar cred că nişte episoade din True Blood m-au lecuit definitiv din a-mi cumpăra vreodată „Vampirii Sudului”.

Negurile – perspectivă feminină şi lupta dintre religii

Dintre cele câteva rescrieri ale legendei lui Arthur peste care am dat de-a lungul timpului, aş putea spune că „Negurile” este cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai profundă. Ce-i drept, asta nu ar fi chiar un lucru de mirare, din moment ce mitul Camelotului nu m-a fascinat din cale afară şi puţinele contacte cu el s-au rezumat la câteva filme şi desene animate destul de simpliste. Îmi aduc aminte, de exemplu, de o cărticică de la Disney (care nu se număra printre preferatele mele la vremea aceea), în care tânărul Arthur, îndrumat de bătrânul Merlin, scotea sabia Excalibur din piatră. Pe urmă am câteva aminitiri vagi despre un film în care Doamna Lacului îi oferea lui Arthur sabia Excalibur, apoi pelicula cu Sean Connery (reluată de atâtea ori la televiziune) şi, în final, ecranizarea cu Keira Knightley, care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate. Adăugând peste ele nişte episoade răzleţe din serialul „Merlin” cam acestea ar fi tot ceea ce ştiam eu despre Arthur înainte să mă apuc de romanul lui Marion Zimmer Bradley.

Mărturisesc, nu mi-au plăcut niciodată legendele, pentru că mai toate povestesc despre oameni care luptă împotriva destinului şi pierd, iubiri imposibile care se termină tragic, eroi neînfricaţi care luptă pentru binele omenirii şi sunt înfrânţi de forţe mai puternice decât ei. Evident, de toate astea nu am scăpat nici în „Negurile” şi, chiar dacă mi-a lăsat la final un gust amar şi un uşor sentiment de tristeţe, tot o consider o carte deosebit de frumoasă.

Veşti de pe frontul cărţilor

În primul şi în primul rând, cele mai importante veşti, care m-au făcut foarte fericită: în sfârşit a apărut „Vânătoarea sfântă” a lui Lois McMaster Bujold şi la noi. De fapt, sunt mai mult decât fericită, pentru că la cât au tot amânat cei de la Tritonic, nu mai credeam că o să o publice vreodată. Abia aştept să pun mâna pe cartea asta.

În altă ordine de idei, şi în cu totul alte spaţii (literare şi geografice), George R.R. Martin dansează în cercuri, la propriu.

Cărţi care nu mi-au plăcut – recenzie în două părţi

Partea 1 – La început a fost întunericul

Mă tot sucesc şi mă învârtesc că nu ştiu cum să încep să vorbesc despre „La început a fost întunericul” a lui R. Scott Bakker. Aşa că pur şi simplu o să zic ce am pe suflet: cartea asta m-a făcut să-l apreciez pe Martin mai mult decât aş fi putut crede că este posibil să-l apreciez pe Martin. Şi nu pentru că între ăştia doi autori ar exista cine ştie ce legături strânse, nici pomeneală, ba din contră, nici nu aş putea să stau să fac o comparaţie (genuri diferite, stiluri diferite, lumi diferite etc. etc. etc.). Dar există un lucru pe care cei doi îl au în comun: lumea violentă, arhaică, dominată de personaje cât se poate de variate şi de complexe, marcată de evenimente dure (crime, asasinări, măceluri, agresiuni de toate felurile). Ei bine, după ce l-am citit pe Bakker, Martin mi se pare dintr-o dată un mieluşel blând (numai pentru o scurtă perioadă, mică iluzie optică, nimic de durată de altfel). Regret că trebuie să spun asta, dar Bakker mi-a lăsat o impresie proastă pe alocuri. Acum nu că romanul n-ar avea şi părţile lui bune (sau fanii lui, că veni vorba). Cel mai bine şi mai bine ar fi să întocmesc o listă cu punctele pozitive ale cărţii şi apoi una cu punctele care mi-au stricat mie cheful.