Dintre cele câteva rescrieri ale legendei lui Arthur peste care am dat de-a lungul timpului, aş putea spune că „Negurile” este cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai profundă. Ce-i drept, asta nu ar fi chiar un lucru de mirare, din moment ce mitul Camelotului nu m-a fascinat din cale afară şi puţinele contacte cu el s-au rezumat la câteva filme şi desene animate destul de simpliste. Îmi aduc aminte, de exemplu, de o cărticică de la Disney (care nu se număra printre preferatele mele la vremea aceea), în care tânărul Arthur, îndrumat de bătrânul Merlin, scotea sabia Excalibur din piatră. Pe urmă am câteva aminitiri vagi despre un film în care Doamna Lacului îi oferea lui Arthur sabia Excalibur, apoi pelicula cu Sean Connery (reluată de atâtea ori la televiziune) şi, în final, ecranizarea cu Keira Knightley, care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate. Adăugând peste ele nişte episoade răzleţe din serialul „Merlin” cam acestea ar fi tot ceea ce ştiam eu despre Arthur înainte să mă apuc de romanul lui Marion Zimmer Bradley.

Mărturisesc, nu mi-au plăcut niciodată legendele, pentru că mai toate povestesc despre oameni care luptă împotriva destinului şi pierd, iubiri imposibile care se termină tragic, eroi neînfricaţi care luptă pentru binele omenirii şi sunt înfrânţi de forţe mai puternice decât ei. Evident, de toate astea nu am scăpat nici în „Negurile” şi, chiar dacă mi-a lăsat la final un gust amar şi un uşor sentiment de tristeţe, tot o consider o carte deosebit de frumoasă.

Primul lucru care trebuie ştiut este că „Negurile” reprezintă legenda lui Arthur privită dintr-o perspectivă feminină. Aşadar, cartea este scrisă din punctul de vedere al mamei lui Arthur, al Doamnei Lacului, al lui Morgaine (care nu e un personaj negativ, aşa cum m-aş fi aşteptat şi aşa cum a fost mai întotdeauna prezentată), Guinevere şi alte personaje episodice, dar care joacă la rândul lor un rol important în poveste. Aşadar să nu vă aşteptaţi la acţiune din bătălii şi confruntări sângeroase, pentru că de data asta nu „plecăm la luptă”, ci „rămânem acasă”, la castel sau în Avalon, alături de femei, în lumea din spatele câmpului de război, lumea care este protejată de acţiunile cavalerilor şi în care se desfăşoară alte tipuri de întâmplări (mai precis, lumea în care se ţese soarta lumii). Ştiu că sună plictisitor, dar nu este, sau pentru mine cu siguranţă nu a fost, cu o singură excepţie: timpul petrecut de tânăra Morgaine în Avalon. Ce-i drept, partea aia din roman m-a cam adus la exasperare, pentru că nu se întâmpla mai nimic concret şi totul se rezumă la ritualuri şi magie, nişte momente cu adevărat stranii pe care nu are rost să încerci să le înţelegi.

Cu toate acestea, dincolo de personaje, legenda regelui Arthur este văzută aici din prisma luptei între creştinism, religie masculină, şi o veche credinţă păgână, feminină, centrată în jurul venerării Zeiţei, elementul feminin creator şi dătător de viaţă. Pe măsură ce creştinismul este acceptat, vechile ritualuri ale cultului păgân sunt date la o parte şi în timp ce acest lucru se întâmplă, Avalon, insula magică a preoteselor Zeiţei, se pierde în neguri şi de depărtează de lumea reală, fiind accesibilă doar iniţiaţilor. Din moment ce toţi Zeii sunt Unul singur şi toate Zeiţele sunt Una singură, indiferent în ce formă sunt ei veneraţi, dincolo de confruntarea dintre cele două religii stă de fapt apariţia unei alte organizări sociale, o schimbare a rolurilor şi a autorităţilor, o întoarcere a omului de la natură către civilizaţie. Cultul Zeiţei ilustrează vechile tradiţii, riturile de fertilitate, legătura strânsă dintre om şi natură, o lume arhaică în care femininul şi masculinul au roluri bine stabilite, iar elementul feminin este cel care deţine autoritatea spirituală supremă, prin preotesele care slujesc Zeiţa în toate formele ei – Fecioară, Mamă, Bătrână Înţeleaptă. Creştinismul este o religie masculină, în care autoritatea spirituală este deţinută de bărbaţi, în care legăturile cu natura şi vechile rituri sunt distruse şi lumea în sine este organizată într-un alt mod, este „civilizată”.

Dacă de cele mai multe ori ni s-a prezentat perspectiva creştină asupra începuturilor religiei, asupra luptei pe care creştinii au dus-o împotriva păgânilor, a credinţelor păgâne şi a asupritorilor, în această carte privim din punctul de vedere al păgânilor, urmărim lupta dusă de preotesele Avalonului pentru păstrarea tradiţiilor şi a credinţei în Zeiţă, încercarea lor de a se opune dominaţiei creştine prin alegerea unui rege care să slujească în numele ambelor credinţe, nu numai al creştinismului. Iar toate personajele sunt doar pioni pe o mare tablă de şah, fiecare cu soarta lui şi rolul său în poveste. E ca şi cum Zeul (Dumnezeul creştin) ar juca şah cu Zeiţa Avalonului.

Ca dovadă că m-am implicat emoţional în lectură, încă îmi mai vine să o gâtui pe Gunievere când mă gândesc la ea (sentiment care a persistat de-a lungul întregului roman, de altfel). De mult nu m-a mai enervat un personaj în halul ăsta. Şi nu, nu are absolut nicio legătură cu iubirea ei pentru Lancelot (o iubire tragică, imposibilă), ci cu fanatismul ei religios şi întreaga ei atitudine (dar nu vreau să vă stric plăcerea lecturii povestindu-vă prea multe). Arthur rămâne ilustrat drept Regele Ideal şi cavalerul aproape perfect (aproape, deoarece nu este desăvârşit în luptă, spre deosebire de Lancelot). Personajul meu preferat rămâne însă Morgaine, Morgaine a Zânelor, cea care ilustrează puterea Avalonului şi care va încerca până la sfârşit să salveze credinţa în Zeiţă şi să îi îndeplinească acesteia voia.