Ei bine, iată o carte foarte frumoasă care a reuşit să ma lase totuşi în ceaţă, fără nicio legătură cu finalul sau ceva de genul ăsta. Pur şi simplu, undeva după jumătatea cărţii apar pagini întregi în care traducerea o ia pe coclauri şi îşi scot colţii tot felul de greşeli de redactare. Ceea ce m-a cam enervat oleacă, ce-i drept.

Dar să vedem mai întâi partea plină a paharului. A, şi e vorba de „Vânătoarea sfântă” a lui Lois McMaster Bujold („The Hollowed Hunt” în original).

Am aşteptat ceva vreme cartea asta şi am fost extraodinar de bucuroasă când a apărut în sfârşit (oficial luna trecută, dar eu am făcut rost de ea de abia în iulie), aşa că m-am apucat de citit cu nerăbdare. Şi da, am redescoperit-o cu aceeaşi plăcere pe Bujold în fiecare pagină: personajele simpatice care ajung iarăşi uneltele zeilor (unele dintre ele fără să vrea, evident), povestea frumoasă de dragoste, umorul şi nu în ultimul rând, întâmplări ciudate, pline de mister, încurcaturi şi cotituri neaşteptate şi, mai ales, un final aşa cum trebuie să fie. Singura problemă este că părţile traduse aiurea au cam stricat atmosfera.

De fapt, povestea cu greşelile se desfăşoară cam aşa: cititul merge şnur în prima jumătate a cărţii. Toate bune şi frumoase. Apoi apare o secţiune „întunecată” în care te atacă din toate părţile tot felul de greşeli de redactare şi deja traducerea începe să bată câmpii. După care greşelile dispar treptat treptat din ecuaţie (deja în ultimul sfert din roman totul e iarăşi în ordine la acest capitol), însă vor continua să apară pasaje traduse aiurea. Am avut sentimentul că pur şi simplu prima traducere brută, ciorna, a fost lăsată de capul ei şi nu s-a mai obosit nimeni să o corecteze şi să o editeze, să aranjeze propoziţiile în aşa fel încât să mai aibă şi sens, să mai pună o pauză sau să înceapă de la capăt de rând. Ceea ce nu mi se pare deloc în regulă la o ditamai editura, mai ales că asta nu e prima oară când întâlnesc astfel de probleme la o carte de la Tritonic. Aş vrea să pot spune că aceste greşeli nu mi-au stricat plăcerea cititului, dar adevărul e că i-au cam şters din farmec. Poate la o a doua lectură o să sune ceva mai bine (sau poate trec direct la varianta în engleză şi cu asta basta).

Întorcându-ne însă la cartea noastră. Lordul Ingrey Wolfcliff, omul de încredere al Meşterului Pecetlar Lord Hetwar de la Curte, este trimis să investigheze moartea Prinţului Boleso şi să o escorteze pe criminala acestuia, Lady Ijada dy Castos, înapoi la Curte, pentru a fi judecată. Dar evident, lucrurile sunt mult mai complicate decât par. Romanul este scris la persoana a III-a, iar povestea este spusă din perspectiva lui Ingrey.

În ceea ce priveşte personajele principale, în primul rând, despre Ingrey aflăm că din copilărie a primit un suflet de lup, pe care a încercat să îl controleze pentru a nu fi considerat un pericol de către Templu (şi a fi executat ca urmare a acestui lucru). Este omul de bază al lui Hetwar şi se ocupă întotdeauna de sarcinile mai dificile sau mai ciudate, pentru că, pe de-o parte, poate fi destul de periculos, datorită sufletului său de lup (atât pentru că îi dă puteri fizice ieşite din comun, cât şi pentru că oamenii se tem de el), şi pe de altă parte, pentru că este inteligent şi mereu curios. Descris drept „ursuz” de către Ijada, Ingrey este un spirit nobil şi priveşte adesea situaţiile dificile cu ironie şi sarcasm. Ajuns fără să vrea o unealtă în mâinile zeilor, va încerca să afle care este de fapt misiunea lui (după ce se ia niţel la ceartă cu Divinităţile, ce-i drept). De asemenea, cred că pot să-l situez fără probleme printre personajele mele masculine preferate de până acum. Ijada este o tânără foarte frumoasă, curajoasă şi cu sânge rece, care deţine şi ea un spirit de animal. Între ea şi Ingrey se va naşte o foarte frumoasă poveste de dragoste pe parcursul romanului. Ca o observaţie trecătoare: dacă în primele două romane din seria aceasta (Blestemul Chalionului, respectiv Paladinul Sufletelor), Bujold a ales ca personaje principale doi eroi atipici, trecuţi de prima tinereţe şi care nu mai aşteptau nimic de la viaţă (înainte să fie aruncaţi în mijlocul aventurii), de data aceasta autoarea reintră în tipare, pentru că atât Ingrey, cât şi Ijada, sunt „tineri şi frumoşi”. Al treilea personaj important, Wencel, ascunde …ceva mai multe.

Cartea merită citită de cel puţin două ori, dacă nu mai multe:) (mai ales că de la prima lectură s-ar putea să nu înţelegi chiar tot). Ca idee, mi-a plăcut foarte mult un mic pasaj despre liberul arbitru al oamenilor. Zeii le-au lăsat tuturor oamenilor încă de la începuturi libertatea de a decide şi nu le pot lua acest lucru. Aşadar, atunci când vor să atingă lumea, depind întru totul de voinţa oamenilor pe care aleg să îi folosească drept mesagerii şi instrumentele lor. Şi câteodată, nici măcar ei nu pot şti întotdeauna viitorul (aşadar nici măcar ei nu sunt atotştiutori), tocmai pentru că totul depinde de deciziile pe care le iau oamenii.

Coperta în original nu arată rău de loc, dar de data aceasta nici cea autohtonă nu e total deplasată:)