Iată că până la urmă am reuşit să termin şi Darker than Black Ryuusei no Gemini, sequel-ul lui Darker than Black, şi am rămas cu un sentiment oarecum neplăcut, accentuat de o stare de frustrare. Finalul nu mi-a plăcut sub nicio formă, pe de-o parte pentru că a fost de-a dreptul vag în anumite privinţe, şi pe de alta, pentru că a rămas în coadă de peşte. Totuşi, din câte am citit pe Wikipedia, în cadrul Anime Expo 2010 cei de la Funimation Entertainment au promis o continuare a seriei, care va apărea în 2011. Ar face bine să fie aşa.

În afară de câteva secvenţe tulburi din primele minute, episodul 1 începe foarte vesel şi optimist. După care evident că totul se duce naibii, doar vorbim de Darker than Black. O parte dintre personaje le ştim deja din seria anterioară: Hei (evident), Misaki Kirihara, July şi chiar Mao (dar nu tocmai în forma în care ni-l aminteam), precum şi Yin, la final. Însă personajul principal este nou.

(atenţie, în continuare apar spoilers legate de sezonul 1 Darker than Black)

În ansamblu, sezonul 2 (sequel-ul, whatever) a fost destul de diferit ca atmosferă şi ca idee faţă de primul sezon. După mine, a avut niscaiva influenţe din anime-urile shoujo (dedicate publicului feminin) care au cam stricat stilul specific Darker than Black. Nu că m-ar fi deranjat neapărat, dar … e altceva. În primul rând, personajul principal este o fată de 13 ani, Suou, iar Hei trece oarecum pe locul doi (nu vă faceţi griji, apare în toate episoadele, dar rămâne în plan secundar). În al doilea rând, Suou, tipul de fată simpatică şi plină de viaţă, trece printr-o serie de evenimente care îi schimbă viaţa şi se confruntă cu diverse sentimente dificile – de aici rezultă o atmosferă tristă şi apăsătoare pe alocuri, pe lângă exprimarea în sine a acestor sentimente. În al treilea rând, modul în care se manifestă puterea lui Suou (da, este şi ea Contractor şi da, în ciuda acestui fapt, continuă să aibă sentimente) mă cam duce cu gândul la transformările alea magice din Sailor Moon (momentul când Usagi devine Sailor Moon, de exemplu,). Plus că puterea în sine mi se pare cam inutilă.

Dar până la urmă nu astea m-au deranjat, ba chiar au fost simpatice, ţinând cont că mi-a plăcut foarte mult de Suou. Ceea ce mi-a stricat cheful până pe la episoadele 7-8 (poate 6, dar nu aş băga mâna în foc) a fost „noul” Hei. Sau poate ar trebui să spun mai degrabă „epava” care a rămas după dispariţia lui Yin: un beţiv violent, un bărbat dur şi nepăsător, chinuit de coşmarurile în care o pierde pe Yin şi de dorinţa de a omorî pe Izanami-Yin, pe care o urăşte, un om deprimat care se refugiază în alcool şi care îşi îndeplineşte misiunile ca un robot, ca o maşină de ucis. Ba chiar îşi pierde şi teribila poftă de mâncare. Iar Darker than Black fără Hei aşa cum îl ştiam nu e Darker than Black:)

În rest, anime-ului nu-i lipseşte nici intriga incitantă, care te ţine cu sufletul la gură până la final (şi chiar şi după aia, pentru că au mai rămas lucruri de rezolvat), nici soundtrack-ul pe măsură (în special Hei intră în scenă pe nişte melodii tari).

Eu am fost cam zgârcită cu detaliile despre intrigă, dacă vreţi să aflaţi mai multe, găsiţi pe Wikipedia, deşi, din nou, conţine multe spoilers.