Într-una din zilele astea urâte şi întunecate m-a lovit cheful, aşa din senin, să mă uit la un anime de-a dreptul siropos, ceva romantic, cu multe trăiri şi emoţii, normal. Aşa că mi-am căutat un anime romantic şi uite aşa am ajuns să mă uit la Ayashi no Ceres (Ceres, Celestial Legend). Nu ştiu exact cum de am dat tocmai peste anime-ul ăsta din toate romance-urile posibile, dar…mare greşeală am făcut. Citind câteva laude la adresa lui şi văzând şi un AMV care îmi promitea o grafică în stil vechi, dar drăguţă (vorbim totuşi de o producţie de prin anul 2000), am avut multe aşteptări şi cam toate mi-au fost spulberate fără milă. Nu zic că e un anime rău, până la urmă totul depinde de gust, dar pe mine m-a plictisit îngrozitor şi n-am putut să văd decât vreo 10-11 episoade. De fapt, a fost cam aşa: m-am uitat la primele 8 episoade, după care, enervată, am sărit de-a dreptul la ultimul episod ca să văd cum se termină până la urmă şi dacă merită să urmăresc până acolo. Ajungând eu la concluzia că merită oarecum, am văzut după aia şi episoadele 9 şi 10 apoi…am descoperit ceva mult mai bun. Din fericire, Ayashi no Ceres nu mi-a distrus de tot cheful pentru anime-urile shoujo (dedicate publicului feminin).

Ca să scap şi de „povara” explicării acţiunii: la împlinirea vârstei de 16 ani, doi fraţi gemeni, Aya şi Aki Mikage, sunt chemaţi la o reuniune de familie. Din păcate, se dovedeşte că nu li s-a organizat nicio petrecere surpriză, ci sunt supuşi unui ritual, în urma căruia Aya descoperă că posedă spiritul reîncarnat al unei fecioare cereşti (tennyo), numită Ceres. Ceres urmăreşte distrugerea familiei Mikage, aşa că trebuie omorâtă. Astfel, Aya ajunge să fie despărţită de Aki şi vânată de propria familie.

Din păcate, fiecare dintre cele 10 episoade pe care le-am urmărit se bazau cam pe următoarea schemă:

– dezumflarea momentului tensionat din episodul anterior (apox 1 min) – bla bla bla siropos (cam tot episodul) – moment tensionat (aprox ultimul minut) – genericul de final.

Încet încet, lucrurile începuseră să se schimbe oarecum, parcă parcă aveam mai multă acţiune, iar Ceres nu mai era chiar o nebună obsedată de răzbunare şi începuse să îşi dezvăluie şi latura umană, dar pur şi simplu nu mai aveam răbdare. Ştiu, ştiu, până la urmă eu am vrut să văd ceva siropos, nu? Dar, pe bune, lălăiala chiar te scoate din sărite la un moment dat – în afară de scenele lacrimogene, există momente când nu faci decât să vezi elemente din peisaj (clădirile, oraşul văzut de sus, o cameră, ploaia, plantele, etc etc.), ceea ce e de-a dreptul plictisitor.

(de aici încolo este posibil să apară spoilers)

Iată şi câteva idei răzleţe notate în timp ce mă chinuiam…ăăă…urmăream Ayashi no Ceres:

– primul episod – fază clasică – el o salvează pe ea – ea (Aya) se află în pericol, o salvează el, el care e genul cool, cu atitudine calmă şi ochelari de soare, plus cercel în ureche (e vorba de Toya);

– elementele moderne sunt amestecate cu elemente fantastice fără nicio problemă – culmea e că într-un anime, totul pare întotdeauna veridic şi absolut normal, orice s-ar întâmpla acolo (de aia multe desene animate japoneze sună de-a dreptul stupid atunci când le povesteşti, dar sunt OK atunci când le urmăreşti);

– apare şi al doilea tip care îi salvează viaţa Ayei (adică Yuhi);


– şi iată că s-a format TRIUNGHIUL amoros, nelipsit într-un romance se pare (de fapt, poate că ar trebui să zic pătratul amoros? De data asta, o include şi pe Ceres, iar Ceres şi Aya sunt de fapt personalităţi diferite, independente una de cealaltă. Adică relaţiile sunt un pic încâlcite: Aya îl iubeşte pe Toya, dar are nişte sentimente nelămurite şi pentru Yuhi. Ceres ţine la Yuhi, dar vrea să îl omoare pe Toya. Yuhi o iubeşte pe Aya, dar ţine şi la Ceres. Ultimul, dar nu cel din urmă din toată învălmăşeala, Toya o iubeşte pe Aya, nu ştiu ce simte pentru Ceres, dar nu vrea să se implice în relaţie deoarece încearcă să îşi recupereze amintirile, şi nu poate face acest lucru decât lucrând pentru unchiul Ayei, deci ca duşman al ei şi al lui Ceres. Complicat, nu?);

– Toya chiar trebuia să aibă…bluză cu buricul gol??? (care e faza cu asta? A fost vreo modă în Japonia în perioada aia şi tipii mega cool purtau bluze cu buricul gol? Am impresia că am mai văzut asta undeva…oricum, mă depăşeşte);

– nu îmi place până la urmă nici de Aya (prea fleşcăită), nici de Ceres (prea obsedată) – şi când personajul principal nu îmi place, se duce şi farmecul anime-ului…;

– în afară de bla bla-uri, sunt abordate totuşi şi nişte teme destul de interesante, precum cea a luptei împotriva destinului sau diversele perspective asupra iubirii;

În concluzie, dacă am da deoparte cele câteva momente penibile, apoi am fi adăugat ceva mai multă acţiune, ar fi ieşit ceva mult mai bun. Ideea din spatele desenului nu e rea, povestea ar avea potenţial, dar…nu m-a încântat în mod deosebit. Dovadă că anime-ul nu a fost totuşi chiar atât de rău până la urmă, încă mai există posibilitatea să termin de văzut şi restul episoadelor…cândva. Dacă mai am chef vreodată de ceva mega siropos. Evident, este posibil ca acesta să fie până la urmă stilul anime-urilor shoujo din perioada anilor 2000, aşa că m-am învăţat minte şi data viitoare îmi caut ceva mai recent.

Puteţi urmări anime-ul online aici. Oricum, dacă vă uitaţi la Ayashi no Ceres (Ceres, Celestial Legend), aşteptaţi-vă la d-astea:

UPDATE (22 ianuarie 2012)

Varianta video a review-ului, aici🙂