Elantris

După ce am terminat prima dată de citit „Elantris”, l-am mai citit odată. Pur şi simplu, nu mi s-au părut suficiente cele 720 de pagini ale romanului, pe care le-am parcurs mult mai repede, aşa că…am luat-o de la capăt. Iar acum am parcurs cartea a treia oară. Cred că asta înseamnă că mi-a cam plăcut:)

„Elantris” a lui Brandon Sanderson a reprezentat în primul rând o bine meritată pauză după atâtea trilogii şi tetralogii şi octologii în care acţiunea se prelungea la nesfârşit în viitoare volume promise care nu mai apăreau şi nu mai apăreau. Este o carte de sine stătătoare – între aceste două coperte începe, se desfăşoară şi se termină (subliniez termină) povestea, fără să te mai oblige să aştepţi la infinit vreo continuare. În al doilea rând, este tot o carte fantasy, însă se depărtează binişor de clasicul fantasy cu dragoni şi cavaleri, având o uşoară tentă SF, un pic altfel – cel puţin asta a fost senzaţia pe care mi-a lăsat-o. Eu m-am temut un pic la început ca treaba asta să nu strice atmosfera (nu aş fi vrut un roman SF, la urma urmelor), însă nici vorbă de aşa ceva – ba din contră, a fost o schimbare bine venită în peisaj.

Din câte îmi aduc eu aminte, am ezitat destul de mult înainte să îmi iau inima în dinţi şi să cumpăr cartea asta, pentru că…descrierea făcută de editură pe site nu mă lămurea sub nicio formă despre ce o să citesc pe acolo. Aşa că, iată o mânuţă mititică de ajutor pentru toţi cei care s-au lovit de aceeaşi problemă.