După ce am terminat prima dată de citit „Elantris”, l-am mai citit odată. Pur şi simplu, nu mi s-au părut suficiente cele 720 de pagini ale romanului, pe care le-am parcurs mult mai repede, aşa că…am luat-o de la capăt. Iar acum am parcurs cartea a treia oară. Cred că asta înseamnă că mi-a cam plăcut:)

„Elantris” a lui Brandon Sanderson a reprezentat în primul rând o bine meritată pauză după atâtea trilogii şi tetralogii şi octologii în care acţiunea se prelungea la nesfârşit în viitoare volume promise care nu mai apăreau şi nu mai apăreau. Este o carte de sine stătătoare – între aceste două coperte începe, se desfăşoară şi se termină (subliniez termină) povestea, fără să te mai oblige să aştepţi la infinit vreo continuare. În al doilea rând, este tot o carte fantasy, însă se depărtează binişor de clasicul fantasy cu dragoni şi cavaleri, având o uşoară tentă SF, un pic altfel – cel puţin asta a fost senzaţia pe care mi-a lăsat-o. Eu m-am temut un pic la început ca treaba asta să nu strice atmosfera (nu aş fi vrut un roman SF, la urma urmelor), însă nici vorbă de aşa ceva – ba din contră, a fost o schimbare bine venită în peisaj.

Din câte îmi aduc eu aminte, am ezitat destul de mult înainte să îmi iau inima în dinţi şi să cumpăr cartea asta, pentru că…descrierea făcută de editură pe site nu mă lămurea sub nicio formă despre ce o să citesc pe acolo. Aşa că, iată o mânuţă mititică de ajutor pentru toţi cei care s-au lovit de aceeaşi problemă.

Elantris fusese cândva cunoscut drept „oraşul zeilor”, un loc magnific, strălucitor, extraordinar de frumos, locuit de elantrieni. Elantrienii erau consideraţi aproape divinităţi – cu un păr de un alb scânteietor şi pielea de un argintiu metalic, se vindecau repede, erau aproape nemuritori şi puteau înfăptui magii. Orice om putea deveni un elantrian, prin intermediul unui proces misterios numit „Transformarea”, sau Shaod. Shaodul lovea la întâmplare şi putea să ia pe oricine, de la cerşetor până la nobil. Odată transformat într-un elantrian, omul îşi lua locul de drept în Elantris. Însă cu 10 ani înainte de momentul în care începe povestea noastră, Shaodul a devenit un blestem: „în loc de a-i face pe oameni să devină zeităţi cu pielea argintie, îi transformă în monştri bolnăvicioşi”, al căror corp se degradează fără ca ei să poată împiedica acest lucru, oameni care sunt condamnaţi să putrezească de vii în Elantris. Oraşul a devenit la rândul său o ruină a ceea ce era, un imens mormânt pentru morţii vii aruncaţi acolo.

Romanul este scris din trei perspective diferite: cea a lui Raoden, prinţul moştenitor al Arelonului, care este blestemat de Shaod, prinţesa Sarene, viitoarea soţie a prinţului ca urmare a unei căsătorii politice, şi Hrathen, un înalt preot al religiei Shu Dereth, care are planuri pentru Arelon – capitolele sunt scrise fiecare din perspectiva unuia dintre cei trei şi se succed în ordinea Radeon – Sarene – Hrathen (cel puţin aşa am reţinut eu, dar nu e exclus să mai apară vreo schimbare pe alocuri). Mai multe nu spun, doar că ar trebui să vă avertizez: avem de toate în cartea asta, de la situaţii tensionate şi aventură, până la o frumoasă poveste de dragoste, o intrigă foarte interesantă, personaje simpatice şi un umor inconfundabil în stil Brandon Sanderson. S-ar putea să vă treziţi că o recitiţi:)

Dintr-un motiv abolsut misterios şi greu de dibuit, în România cărţile ajung de foarte multe ori să aibă nişte coperte…insipide, ca să nu zic de-a dreptul anoste. Iată cum arată Elantris al lui Brandon Sanderson şi prin alte ţări: