„Life is a dream – than knows no shade.
Life is a dream – of pain and woe.
A dream of which – we pray to wake.
A dream from which – we wake and go.

Who would sleep – when the new dawn waits?
Who would sleep – when the sweet winds blow?
A dream must end – when the new day comes,
This dream from which – we wake and go.”

(Cântec de jale Aiel – „A Crown of Swords”, Robert Jordan, p. 65)

„A Crown of Swords” este volumul al 7-lea din saga „Roata timpului” a lui Robert Jordan şi, până acum, volumul meu favorit. Oarecum. Adică teoretic vorbind, nu pot face diferenţa între toate părţile aceleiaşi poveşti, pentru că sunt doar bucăţi dintr-un întreg şi întregul este minunat aşa cum e, doar că…în volumul ăsta se întâmplă câteva lucruri care „mi-au mers drept la inimă” (după cum zice expresia). Aceste lucruri (pe care nu o să le divulg, sunt strict secrete pentru neiniţiaţi şi spoilers pentru fanii care nu au citit până acum toate cărţile) vizează cuplul meu preferat din serie, un al doilea cuplu preferat şi…pe Mat Cauthom, care învaţă şi el o mică lecţie foarte necesară.

Cartea începe cu un prolog ceva mai scurt decât precedentul, doar vreo 49 de pagini, în care ne punem la curent cu ce mai plănuieşte Elaida, vedem lupta de la Dumai’s Wells din perspectiva Sevannei, aflăm că Alviarin învârte ceva neplăcut (de parcă asta nu era mai mult decât evident), suntem martori la câteva schimbări în rândul Mantiilor Albe şi încheiem cu fuga lui Gawyn.

Forţele Celui Întunecat capătă din ce în ce mai mult putere, pe măsură ce rândurile ălora răi se îngroaşă cu noi personaje şi mai diabolice, şi mai puternice (de parcă cei existenţi nu erau de ajuns). Ceea ce pe mine mă cam sâcâie, pentru că par din ce în ce mai greu de oprit mă fac să mă întreb cum o să se termine totul şi dacă o să reuşească să-i elimine cineva până la urmă (sperăm că da). De exemplu, cu un volum în urmă, când credeai că Rătăciţii sunt cel mai rău lucru posibil, apare Myrdraal-ul Shaidar Haran. Iar acum, când credeai că Shaidar Haran e cel mai rău lucru posibil…

De partea cealaltă, rândurile Binelui sunt măcinate de planuri secrete şi de neîncredere. Ştiu că sună cam nelalocul lui în context, dar comunicarea e una dintre marile probleme ale personajelor noastre, şi mă refer la absolut toată lumea. Fiecare preferă să-şi păstreze intenţiile secrete şi nimeni nu colaborează cu nimeni de bunăvoie, de parcă nu ar fi toţi de partea aceleiaşi baricade. Dacă unele dintre aceste secrete sunt justificate de o luptă pentru putere (dusă între diverse personaje şi pe diferite niveluri), altele mi se par fără sens, cum este cazul lui Egwene, care refuză ca Rand să afle…mă rog, vedeţi voi despre ce e vorba, în condiţiile în care ea este de partea lui Rand şi nu complotează nimic împotriva lui.

Dintre personajele nou apărute din acest volum o să-l menţionez doar pe cel mai interesant (de care îmi plăcuse iniţial, până să aflu că are, la rândul său, câteva planuri secrete bine puse deoparte). Este de fapt o ea, o Aes Sedai din Ajah Verde, Cadsuane, a cărei descriere este cel mai bine redată în cuvintele lui Min: „Who is this Cadsuane? (…) Alanna mentioned that name as if she was the Creator’s sister.” (p. 581) În traducere, Cadsuane este o legendă printre toate Aes Sedai, foarte respectată şi problabil foarte bătrână (nimeni nu ştie exact câţi ani are şi, mai ales, ce plănuieşte). Să zicem doar că e persoana potrivită să-l mai pună niţel la punct pe Rand, care a devenit mult prea arogant în ultima vreme, sedus atât de puterea ş rolul lui ca Dragon Renăscut, cât şi de saidin, evident.

În rest, volumul este la fel de frumos aşa cum mă aşteptam, cu nimic mai prejos decât toate celelalte din seria Wheel of Time. În afară de câteva mici secţiuni (mititele de tot) în care autorul a tras un pic de timp (în loc să mute perspectiva asupra unor secvenţe mai palpitante), avem parte de acţiune, momente tensionate, umor, şi, după cum spuneam, câteva întâmplări pe care le aşteptam de foarte foarte multă vreme. În final, câteva fragmente, just for the fun of it:

Impresii greşite – „Rand took a deep breath. Perrin had such a serene marriage, with a smiling, gentle wife. Why was it that he always seemed drawn to women who spun his head like a top?” (p. 581)

Războiul sexelor – „Usually when a woman was in the wrong, she could find so many things to blame on the nearest man that he wound up thinking maybe he really was at fault. In his experience, old experiences or new, there were only two times a woman admitted she was wrong: when she wanted something, and when it snowed ad midsummer.” (Mat, p. 652)

‘I don’t think this is a good idea, Rand.’ Saying that might be a mistake. Men were strange creatures in so many ways; one minute they took reasonable advice, and the next did just the opposite. Deliberately did the opposite, it seemed.” (Min, p. 603)

„Why is it that as a man’s courage goes up, his sense goes down?” (Faile, p. 142)