„Winter’s Heart”, volumul 9 din saga „Wheel of time” (Roata timpului) a lui Robert Jordan, a început în forţă şi s-a terminat în forţă şi cred că a avut cel mai mişto prolog de până acum (restul mă cam plictiseau, să spun sincer), mai ales că se întâmplă ceva bun chiar din primele pagini. Oricum, povestea noastră continuă, cu bune şi cu rele, la fel ca şi până acum.

Prologul preia ştafeta de unde s-a încheiat volumul 8 şi include ceva acţiune „din turn”, pe Elayne, Toveine (o Aes Sedai a cărei situaţie devine mai mult decât interesantă) şi pe Rand. În primele 200-300 povestea se cam bazează pe capitole cu Elayne, Perrin şi Faile, ceea ce poate deveni oarecum obositor pentru o vreme, însă din fericire, totul revine la normal şi după aia, încet încet, ne întoarcem şi la celelalte personaje…mai puţin la Egwene. Egwene nu apare decât o singură dată în toată cartea (şi aici din perspectiva lui Elayne), pentru câteva pagini, tocmai când acţiunea devenise interesantă în ceea ce o priveşte… probabil că vom recupera din plin în volumul 10.

Pe scurt, „Winter’s Heart” a fost un volum care mi-a plăcut foarte mult şi care a inclus câteva puncte cheie pe care le aşteptam de multă multă vreme. Dar ca să nu mă limitez la a spune doar asta, ca note generale asupra întregii cărţi:

– personajul meu preferat feminin (adică Nynaeve) apare de abia la pagina 193, dar tot din perspectiva lui Elayne (se pare că Robert Jordan a tot amânat să mai scrie şi din punctul ei de vedere – la urma urmelor, secvenţele din perspectiva lui Nynaeve care apar ulterior sunt mult prea scurte…).

– la pagina 204 – o scenă foarte scurtă, dar foarte frumoasă (Nynaeve şi Lan).

– perspective din partea Ajah Neagră – deosebit de neplăcute, desigur. Şi dacă mai pui la socoteală şi mişcările celorlalţi Darkfriends şi ale Rătăciţilor…situaţia se înnegreşte considerabil.

– pagina 284 – în sfârşit, are loc reîntâlnirea! (vedeţi voi dintre cine şi cine, dar e foarte tare, evident🙂 ). Cred că scena asta e una dintre cele mai bune din volumul ăsta.

– pagina 322 – intră în scenă un personaj nou, dar foarte important, o fată despre care noi şi cel puţin încă un personaj ştiam de mult un lucru esenţial, dar pe care nu îl cunoşteam până acum. Bine ai venit, Tuon. Sincer, nu mă omor deloc după ea, dar asta e probabil din cauză că…de fapt, mai bine lasă, să menţinem povestea cât de cât spoiler free.

– Mat se întoarce, în sfârşit. După o absenţă de un volum şi jumătate, era şi timpul. Capitolele cu el devin din ce în ce mai amuzante, deşi unul dintre ele conţine o descriere de 6 pagini întregi despre oraşul Ebou Dar. Pe bune, chiar erau necesare toate cele 6;)

– Noal Charin – mda, ăsta da personaj care îţi dă de gândit. Am o bănuială în legătură cu el şi … bănuiesc că am dreptate…

– pagina 403….NU! … continuat de pagina 431, la care nu pot comenta decât…ŞTIAM EU că asta o să se întâmple! Evident că da!

– Doilin Mellar este un personaj teribil de neplăcut, de altfel ca mai toţi din tagma lui. Iar poziţia în care este plasat momentat mă calcă pe nervi (şi nu numai pe mine).

– după cum spuneam, secvenţele cu Mat au devenit cât se poate de interesante şi distractive. Iar Capitolul 31 („What the Aelfinn Said”) – priceless…:).

– pagina 617 – wow, chiar nu mă aşteptam la asta din partea lui Rand.

– Capitolul 35 („With the Choedan Kal”), la care am exclamat un alt „în sfârşit!” plin de uşurare, încheie apoteotic volumul 9. Pe scurt, un final în forţă, foarte dinamic, foarte palpitant. Abia aştept să văd ce mai urmează.

Unul din (infint de multele) lucrurile care mi se par interesante la universul lui Robert Jordan este modul în care autorul a construit cele trei popoare „străine” – Aielii, Athan’Miere şi Seanchanii, fiecare cu propriile obiceiuri, propriile credinţe şi propriul rol de jucat. Jordan a reuşit să le creeze atât de bine încât simţi imediat identităţile lor atât de diferite şi cu siguranţă nu ai cum să le confunzi. De fapt, modul în care Robert Jordan a reuşit să clădească punct cu punct şi pagină cu pagină un univers atât de veridic şi atât de real mă impresionează de fiecare dată. Poate că pe unii îi deranjează ritmul prea lent al acţiunii, descrierile prea stufoase şi insistenţa asupra unor detalii care par să nu aibă nicio relevanţă, însă în asta constă farmecul operei lui Robert Jordan. Asta face ca ca lumea lui să pară aproape vie, populată de personaje veridice şi complexe. Asta îşi permite să te ataşezi foarte mult de carte (într-atât încât să devii obsedat şi să o cauţi pe toate drumurile şi să te stresezi că nu mai apare odată volumul 14, deşi tu nu ai ajuns până acolo), să îi iubeşti pe unii din „băieţii buni” (în timp ce alţii chiar te scot din sărite şi i-ai vrea dispăruţi pe undeva), să îi urăşti pe „băieţii răi”, să te identifici cu un personaj sau cu un altul…etc etc etc. Şi nu poţi să nu iubeşti momentele când, după un timp luuung de aşteptare, sare din încâlcelile descrierilor câte o răsturnare de situaţie, la care nu te-ai fi aşteptat nici în ruptul capului…

Dacă tot am ajuns la „de ce merită să citeşti Roata timpului” (nu că m-ar fi întrebat cineva până acum :)) ), aş mai putea adăuga faptul că, deşi se bazează pe schema clasică Bine vs Rău, lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cât par. De exemplu, deşi tinzi să clasifici toţi duşmanii lui Rand de partea Răului, multe dintre facţiunile care se luptă pentru putere sunt de fapt neutre din acest punct de vedere. De exemplu, Aes Sedai din Turn, care urmăresc tot ca lumea să scape de ameninţarea Celui Întunecat, dar care au modul propriu de a privi lucrurile (şi anume, opunându-se într-o anumită măsură lui Rand). Mantiile Albe pot fi uşor percepute drept personaje negative, deşi teoretic reprezintă o armată menită să lupte împotriva creaturilor întunericului şi a Iscoadelor (chiar dacă le văd şi pe Aes Sedai ca unelte ale Răului). Seanchanii, ca invadatori ai unui teritoriu despre care ei consideră că le aparţine de drept, cu obiceiurile lor barbare, pot fi văzuţi ca duşmani, însă dacă priveşti lucrurile din perspectiva lor, situaţia începe să aibă un alt sens (cel puţin pentru ei, care consideră că tot ceea ce fac este bine şi corect). Situaţia se potriveşte şi multor personaje pe care nu ştii cum ar trebui să le clasifici, până când nu ai parte de perspectivele lor. A fost cazul lui Moiraine şi este în continuare cazul lui Cadsuane (deşi cred că am cam înţeles ce urmăreşte) sau al lui Verin.

Iar dacă lăsăm deoparte nebunia cu luptele pentru putere şi planurile misterioase ale diverselor Aes Sedai, ajungem în final la Rand. Care nu are tocmai imaginea eroului clasic salvator al lumii. Labil psihic, balansând între mândrie, datorie, nebunie şi dorinţa de a deveni mult mai dur şi mai rece (în opinia lui, asta este singura cale de a reuşi să salveze lumea), Rand se apropie uneori de un antierou şi ia multe decizii ale căror consecinţe sunt negative şi au un impact nedorit asupra lumii. Mai mult, modul în care este construită întreaga intrigă – cu un erou al lumii anunţat de profeţii care, în loc să fie acceptat cu braţele deschise de către omenire, se trezeşte luptându-se tot felul de piedici iscate nu de Cel Întunecat, ci tocmai de cei pe care ar trebui să îi salveze – mi se pare o răsturnare foarte interesantă a situaţiei.

Dar cred că m-am cam lungit cu vorba. În final, câteva citate…

Dovezi de dragoste – „You listen to me, Rand al’Thor! I won’t let you die. And if you manage it just to spite me, I’ll follow you and bring you back.” (Min, p. 497)

Lecţii de război cu Gareth Bryne – „Sometimes (…) you find yourself outnumbered, with no path to slip away. Always do what your enemy least expects, Elayne. In that case, you must attack. (…) Attack before they know what you are doing (…) and keep attacking until you rout them or break through.” (p. 536-538, amintirile lui Elayne)

Lecţii de filozofie cu Lan – „You can never know anything and part of what you know is always wrong. Perhaps even the most important part. A portion of wisdom lies in knowing that. A portion of courgae lies in going on anyway.” (Lan, p. 619)