Cuvintele de mai jos au fost scrise cu ceva vreme în urmă, sub influenţa paginilor unei cărţi…

Gah, ce mă enervează! Am o stare generală plăcută de exaltare  şi, simultan, o incapacitate totală de a transpune totul în cuvinte!!!! Dap… îmi era tare dor de o carte fantasy aşa de bună!

Şi ca propoziţiile de mai sus să nu sune de parcă mi-aş fi pierdut minţile de tot, trebuie să menţionez că am terminat de citit romanul „Mistborn The Final Empire”, primul volum din trilogia „Mistoborn” a lui Brandon Sanderson, şi sunt foarte încântată de toată cartea şi de toată acţiunea. Mă rog, după cum spuneam, starea e greu de descris, aşa că mă limitez la ceva simplu…şi mă opresc aici, până nu ajung la siropoşenii:)

Cum am dat eu peste „Mistborn” – nu că ar fi deosebit de important? Mai mult din întâmplare, şi, indirect, datorită blogului lui George Martin – acolo am citit pentru prima oară despre Suvudu şi despre ale lor „Cage Matches” cu personaje importante din cărţi fantasy şi SF. S-a întâmplat ca Vin, personajul principal din Mistborn, să „participe” la ediţia din 2011 şi să „ajungă” până în finală, datorită nenumăratelor voturi ale fanilor. Asta m-a făcut curioasă: am vrut să văd ce carte reuşeşte să strângă o comunitate de fani atât de mare şi de agitată. Şi cum Vin mai era prezentată şi ca un personaj cu puteri foarte mari, şi era vorba şi de un roman al lui Sanderson (autorul „Elantris„), a trebuit să văd neapărat despre ce e vorba.

O să încerc să ofer câteva detalii fără să scap vreun spoiler, dar pot să declar de pe acum că nu am fost deloc dezamăgită de carte şi abia aştept să trec la volumul următor. În lumea creată de Sanderson, metalele se află la baza a ceea ce poate fi numit „magie” (Allomancy). Sistemul este foarte bine pus la punct şi merită descoperit direct prin intermediul cărţii, căci Sanderson îl explică şi îl exemplifică cum nu se poate mai eficient – dacă aş începe eu să bat câmpica un amator ce mă aflu, n-ar ieşi nimic prea coerent.

Cartea începe cu o ploaie de cenuşă căzând dintr-un cer roşu deasupra unui nobil şi a sclavilor săi skaa…. (imaginea asta m-a impresionat foarte mult, mi s-a părut foarte expresivă şi mi-a rămas întipărită în minte… ăăă, gata, parcă dădeam detalii din intrigă, nu făceam comentarii pe text…ahem!)

Într-o lume împărţită între nobili şi skaa, în care plantele sunt maronii, cerul e acoperit de nori de praf şi soarele e de un roşu sângeriu, Divinitatea se află pe pământ şi e întruchipată de The Lord Ruler. Deopotrivă tiran şi zeu suprem al omenirii, The Lord Ruler a salvat lumea de un Rău care era pe punctul de a distruge toată viaţa de pe pământ (The Deepness), şi a reuşit apoi să unească toată omenirea într-un singur imperiu, The Final Empire, imperiu pe care îl conduce de peste o mie de ani.

Dar povestea Lordului Conducător aparţine la început „background-ului”, pentru că personajul principal (feminin) al cărţii este Vin – cea pe care am menţionat-o anterior, un personaj foarte bine construit şi foarte nuanţat, care va evolua cât se poate de interesant pe parcursul cărţii. Volumul nu este scris numai din perspectiva ei – există capitole  văzute „prin ochii” lui Kelsier, personajul principal masculin, de exemplu, dar şi al unor personaje secundare sau chiar episodice.

Cred că aici o să mă opresc cu povestitul acţiunii, că se duce naibii suspansul. Dar merită, fiecare pagină merită. Şi Sanderson ştie cum să stârnească curiozitatea şi apoi să ofere, încet încet, răspunsurile. Şi să te ţină cu sufletul la gură în tot timpul ăsta, desigur.

Lăsând însă deoparte aventurile, intrigile, personajele credibile de care te ataşezi uşor, intrigile, sistemul inovator de magie, mă rog,  mai toate elementele care fac deja din „Mistborn” un roman deosebit, mai există un punct de interes: modul în care Brandon Sanderson a explorat ideea de erou şi cea de mit şi felul în care a adus în discuţie elementul religios în raport cu legendele şi lumea reală.

Anunțuri