„Change is looming.(…) You hate change. I hate it too. But things can’t stay the same – and that’s well, for when nothing changes in your life, it’s as good as being dead.” (The Hero of Ages, p. 229)

Mistborn - The Hero of Ages - coperta ediţiei noi, mult mai mişto decât cea a ediţiei precedente.

Culmea, am început The Hero of Ages cu o stare de enervare care m-a ţinut câteva zeci de pagini bune. Nu pot să dau detalii, ar fi un MEGA spoiler al finalului volumului doi, cert e că…m-am enervat:) Aşa îmi trebuie dacă mă implic prea mult, nu? Dar mi-a trecut, noroc că The Hero of Ages e la fel de bună ca primul volum şi mult mai antrenantă ca al doilea şi te ţine în priză mai bine ca oricare dintre ele, pentru că obişnuitele fragmente de text care apar la începutul fiecărui capitol nu mai aparţin trecutului, ci…viitorului. Mă rog, dacă citiţi cartea, o să fie mai clar ce vreau să zic.

Începutul ca începutul, dar la sfârşitul lui The Hero of Ages m-am trezit cu o stare ciudată…nu pot decât să spun că finalul este…interesant… În niciun caz nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva… Şi oricum,  câteva dintre chestiile care s-au întâmplat în cartea asta nu s-au mai întâmplat în niciuna din cărţile pe care le-am citit până acum, ceea ce a fost cu adevărat o schimbare.

The Hero of Ages - coperta ediţiei mai vechi

Dintre cele trei romane care compun seria, The Hero of Ages este cel care (cel puţin din câte mi s-a părut mie, că doar n-am stat să număr), „redă” întâmplările din cele mai multe perspective, iar capitolele scrise din punctul de vedere al lui Vin sunt mult mai puţine ca în volumele anterioare. Şi, dintre toate trei, ultima carte este şi cartea răspunsurilor, aşa cum ar fi fost şi cazul de altfel – acum e timpul să aflăm chiar toate secretele, iar dezvăluirile au loc treptat – Sanderson reuşeşte, ca de fiecare dată, să ofere suficientă informaţie cât să fii mulţumit pe moment, fără a elimina misterul şi fără a te face să îţi pierzi curiozitatea.

Dincolo de finalul „ciudat” (folosesc acest termen pentru că un altul, mai clar, ar putea da de gol ceva, şi, oricum, descrie binişor starea pe care a lăsat-o în urmă), dincolo de micile chestii care poate că mi s-au părut în neregulă la început, seria Mistborn mi-a plăcut foarte foarte mult şi e cu siguranţă numai bună de pus la categoria „de recitit”.

Ce am apreciat întotdeauna la Brandon Sanderson este faptul că reuşeşte să construiască lumi cu totul altfel decât te-ai aştepta de la o carte fantasy. Şi în Elantris, şi aici, lumea creată de el îţi dă o cu totul altă impresie, poate ceva la graniţa dintre SF şi fantasy? E greu de descris, dar, de fiecare dată, Sanderson creează ceva aparte, ceva al naibii de veridic care nu aduce cu nimic din ce ştiai până atunci. Da, încă mai apelează la câteva clişee ici şi colo (de exemplu, împărţirea lumii în Bine şi Rău, sau, mai exact, în două forţe duale), dar cui îi pasă? Rezultatul (în acest caz, trilogia Mistborn) e cu siguranţă o carte cum n-am mai citit până acum. Aş zice că-i ca o „gură de aer proaspăt” dacă n-ar fi o expresie uzuală incredibil de plictisitoare:) Aşa că nu zic;)

P.S. Deja mi-e dor de personaje…

Mistborn - The Well of Ascension. coperta nouă

.

Mistborn - The Final Empire - coperta nouă