„Am trântit uşa. Mi-am tras răsuflarea. Calmează-te. Calmează-te. (…) Odată uşa ferecată, m-am mişcat prudent prin cameră. Învăţasem de la Chade că asasinii întotdeauna trebuie să creadă că celălalt e mai dibaci decât ei. E singura cale de a rămâne în viaţă şi de a-ţi păstra simţurile ascuţite. Aşa că nu am atins niciun obiect, de teamă să nu fie mânjit cu otravă. În schimb, am stat în mijlocul camerei cu ochii închişi şi am încercat să-mi amintesc cum arătase înainte de a pleca din ea ultima oară. Pe urmă am deschis ochii şi am căutat schimbările.” (Asasinul regal, vol 2, pag 202)

Asasinul regal este volumul al doilea din trilogia Farseer a scriitoarei Robin Hobb. Pe primul, Ucenicul asasinului, l-am citit cu destulă vreme în urmă, cam prin aprilie-mai 2010 şi i-am facut o recenzie pe site-ul nemirabooks.ro  (şi se pare că la vremea respectivă am avut destulă răbdare să zic o grămadă de detalii despre acţiune, personaje şi tipuri de magie, aşa că, dacă mi se permite, îmi recomand propria recenzie celor care nu ştiu despre ce e vorba în serie…). Oricum, Nemira s-a mişcat bine, zic eu, pentru că între timp a lansat şi celelalte volume şi  a încheiat cu trilogia, spre deosebire de alte edituri care trag de timp, ahem, ani întregi (Rao şi Tritonic, se simte vreo muscă pe căciuliţele de iarnă?).

Volumul al doilea preia povestea exact din punctul în care a rămas la finalul primei cărţi, aşadar eu, care nu prea mai ştiam despre ce e vorba exact (pentru că n-am mai avut răbdare să frunzăresc Ucenicul asasinului, na), am fost cam în aer vreme de vreo 30 de pagini, după care m-am dezmeticit (din fericire, la timp cât să nu pierd detalii importante).

Prima impresie – aoleu, ce ciudat e să citeşti din nou fantasy în limba română…! Cu afirmaţia asta nu vreau să mă dau mare sau ceva de genul (:P), dar după atâta amar de vreme în care am fost nevoită să recurg la cărţile în engleză, pentru că la noi în ţară nu s-au tradus încă (Roata timpului 5-13, Mistborn 1-3, de exemplu), mă cam obişnuisem cu situaţia. Şi oricum, se ştie că orice carte ar trebui citită (teoretic vorbind) în limba în care a fost scrisă, nu? Termenii magici, denumirile locurilor, toate sună mult mai natural în limba lor de origine. Asasinul regal, de exemplu, mi s-a părut pentru destulă vreme tradusă puţin cam simplist şi stângaci… (De fapt, prin „destulă vreme” înţeleg că la jumătatea volumului 1 încă mi se părea că suna ca naiba în limba română – am tot trăit cu impresia că e ceva în neregulă cu timpurile verbale, ca şi când ar fi traduse anapoda… De abia pe la jumătatea volumului 2 a încetat să mă mai deranjeze exprimarea, mai ales că tot atunci lucrurile, dpdv al acţiunii adică, au început să se mişte ceva mai… energic.)

A doua impresie – ok, parcă nu-mi aduc aminte să fi fost chiar aşa de sumbră cartea asta… Încerc să îmi dau seama dacă e doar părerea mea sau al doilea volum e pe bune mai întunecat decât primul… Poate chiar depinde de ce am citit înainte? Pe primul l-am comparat fără să vreau cu saga lui Martin, pentru că asta citisem înainte şi mă aflam oarecum sub influenţa ei (şi sincer, pe lângă Martin, şi Bacovia pare mai vesel uneori). Acum, înainte de Asasinul regal, tocmai ce am terminat Mistborn şi Roata timpului 13, iar astea două sunt cu siguranţă mult mai optimiste… Şi, unde mai pui,mă luase şi astenia de toamnă. Prin urmare, Asasinul regal + „depresia” post-cărţi bune (Mistborn, Roata timpului 13) + o perioadă emoţională un pic mai dubioasă = not a good idea.

Concluzii – Sincer, sincer, pentru aproape un volum întreg (cei de la Nemira au împărţit volumul 2 al seriei în…2 volume), nu prea mi-a plăcut Asasinul regal, deşi mă îndrăgostisem de Ucenicul asasinului şi aşteptasem cu nerăbdare cotinuarea. Explicaţia ar putea fi starea de pasivitate impusă şi frustrare care te cuprinde, fără să vrei, dacă eşti suficient de empatic şi „trăieşti” acţiunea (da, cred că am mai spus-o, sunt genul care se implică foarte tare în acţiunea cărţii:D De aia tind să evit cărţile deprimante care, colac peste pupăză, se termină prost). Robin Hobb încearcă (şi reuşeşte al naibii de bine) să-i creeze cititorului sentimente similare cu ale personajului principal… şi uite aşa oscilăm de la frustrare şi tensiune la scurte momente de umor, când lucrurile nu mai par atât de sumbre doar pentru că i s-a întâmplat lui Fitz şi ceva bun, oricât de mic.

Ca om al regelui, Fitz rămâne limitat în acţiuni şi decizii, obligat să îndeplinească ordinele suveranului şi ale prinţului Verity, fără a întreprinde nimic pe cont propriu. Ca atare, este obligat (şi cititorul odată cu el) să fie de cele mai multe ori simplu martor la atacurile Corăbiilor Roşii şi la distrugerea Regatului, şi chiar un simplu martor la evenimentele din viaţa proprie, care…nu îi aparţine. În Asasinul regal lipseşte acţiunea care te ţine cu sufletul la gură. Fitz nu e eroul care pleacă la luptă pentru a găsi soluţia salvatoare, ci un jucător din umbră, pion care rămâne în urmă, martor al intrigilor politice, asasin al regelui cu ordine de îndeplinit. Situaţia se schimbă, însă pe la jumătatea volumului al doilea, când lucrurile încep să se precipite, când, în loc de o soluţie miraculoasă, apar mai multe probleme şi nu se primeşte, încă, niciun răspuns la întrebările care te chinuie încă din Ucenicul asasinului.

Pe scurt, şi ca să închei odată, timp de un volum întreg, am cam tras de mine să citesc. Până la finalul volumului al doilea, depăşisem exprimarea ciudată, trecusem peste astenie, iar acţiunea mă cucerise. Finalul l-am citit pe nerăsuflate şi apoi am trecut direct la Răzbunarea asasinului.