Răzbunarea asasinului – Robin Hobb

„A venit nu ca să fie erou, ci ca să trezească eroul din alţii. A venit nu ca să împlinească profeţii, ci ca să deschidă uşa spre viitor. Aceasta a fost dintotdeauna sarcina catalizatorului.” (Scrierile lui Cabal cel Alb, profet şi clarvăzător de pe vremea Kimoalei – Răzbunarea asasinului, volumul 1, p. 552)

Răzbunarea asasinului, volumul care încheie trilogia Farseer a lui Robin Hobb, este mult mai dinamic decât Asasinul regal. Mie personal mi-a captat interesul încă din primul paragraf şi m-a făcut să citesc ca disperata până în creierii nopţii, pentru că uitam efectiv de ceas, oră sau somn. Desigur, asta nu înseamnă că Fitz are mai mult noroc şi e mai stăpân pe soarta lui sau că atmosfera e mai optimistă. Din contră, situaţiile în care ajunge, împins de destin, te fac iarăşi să scrâşneşti din dinţi de frustrare, dezamăgire şi nervi.

Fitz, personajul principal al cărţii, nu este eroul care trebuie să salveze lumea, ci „catalizatorul”, cel care face lucrurile să se întâmple, doar o unealtă a sorţii şi un pion al regelui. Ştiu că am mai spus asta, dar cred că tocmai acest lucru e deopotrivă fascinant şi „enervant” (pentru mine, cel puţin) la trilogia lui Robin Hobb. Viaţa lui, alegerile lui, toate sunt limitate, supuse sorţii şi deciziilor suveranilor. Ideea conform căreia nu te poţi opune sorţii, şi mai ales faptul că acea soartă este una tristă, care poartă personajul departe de tot ceea ce îşi doreşte în viaţă, poate ajunge să te deprime şi să te descurajeze (aşa că nu vă apucaţi de citit dacă sunteţi în prag de depresie:P).