„A venit nu ca să fie erou, ci ca să trezească eroul din alţii. A venit nu ca să împlinească profeţii, ci ca să deschidă uşa spre viitor. Aceasta a fost dintotdeauna sarcina catalizatorului.” (Scrierile lui Cabal cel Alb, profet şi clarvăzător de pe vremea Kimoalei – Răzbunarea asasinului, volumul 1, p. 552)

Răzbunarea asasinului, volumul care încheie trilogia Farseer a lui Robin Hobb, este mult mai dinamic decât Asasinul regal. Mie personal mi-a captat interesul încă din primul paragraf şi m-a făcut să citesc ca disperata până în creierii nopţii, pentru că uitam efectiv de ceas, oră sau somn. Desigur, asta nu înseamnă că Fitz are mai mult noroc şi e mai stăpân pe soarta lui sau că atmosfera e mai optimistă. Din contră, situaţiile în care ajunge, împins de destin, te fac iarăşi să scrâşneşti din dinţi de frustrare, dezamăgire şi nervi.

Fitz, personajul principal al cărţii, nu este eroul care trebuie să salveze lumea, ci „catalizatorul”, cel care face lucrurile să se întâmple, doar o unealtă a sorţii şi un pion al regelui. Ştiu că am mai spus asta, dar cred că tocmai acest lucru e deopotrivă fascinant şi „enervant” (pentru mine, cel puţin) la trilogia lui Robin Hobb. Viaţa lui, alegerile lui, toate sunt limitate, supuse sorţii şi deciziilor suveranilor. Ideea conform căreia nu te poţi opune sorţii, şi mai ales faptul că acea soartă este una tristă, care poartă personajul departe de tot ceea ce îşi doreşte în viaţă, poate ajunge să te deprime şi să te descurajeze (aşa că nu vă apucaţi de citit dacă sunteţi în prag de depresie:P).

În ciuda sentimentelor de frustrare şi tristeţe, cartea este cu adevărat fascinantă, cu o intrigă cât se poate de matură şi realistă în ciuda elementelor fantastice din ce în ce mai puternice, iar magia dezvăluită aproape de final, cea legată de Străbuni, te lasă cu gura căscată. Ca să nu mai pomenesc că ajungi să te ataşezi extraordinar de tare de personaje, în special de Fitz – eu personal abia aştept să fac rost de trilogia care continuă povestea tot din perspectiva lui, The Tawny Man, care se desfăşoară la 15 ani după încheierea evenimentelor din Răzbunarea asasinului. (momentan, însă, mă aşteaptă pe raft The Liveship Traders, trilogia care se desfăşoară în acelaşi univers, şi Tăişul sabiei a lui Joe Abercrombie. )

Nevoia de a citi continuarea nu e determinată numai de ataşamentul faţă de el şi de întreaga lume creată de Hobb, ci şi de finalul în sine, despre care nu voi vorbi prea mult sau prea desluşit, ca să nu dau nimic de gol, dar care nu a fost aşa cum aş fi vrut să fie. Ce pot să spun? Am găsit la un moment dat pe pagina de Facebook a librăriei engleze Anthony Frost un citat din The Stroy of Forgetting ( Stefan Merrill Block) care zicea cam aşa: „Psychologists say that “belief in a fair world” is one of the most basic and also one of the most fundamentally deluded characteristics of the human brain.” Ei bine, eu nu mă amăgesc singură, dar m-aş fi aşteptat, mi-aş fi dorit ceva … corect (la naiba, oricât m-aş învârti pe după deget, nu pot să zic mai multe fără să dau spoilers…). Mai bine tac.

Văd că am tot menţionat cât de sumbră, tristă şi nedreaptă e cartea asta, dar pe cuvânt că mi-a plăcut foarte mult şi că are o grămadă de momente excelente, deloc apăsătoare, ba chiar foarte dinamice, cu întâmplări care te ţin cu sufletul la gură şi răsturnări de situaţie. După cum am zis, abia aştept să trec la The Tawny Man