„Ţi-a trecut vreodată prin minte, Maestre Nouădegete, că o sabie e altfel decât alte arme? Securile, buzduganele şi altele asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar ele atârnă de centură ca nişte brute nătânge. (…) Dar o sabie… o sabie are glas. (…) În teacă, are puţine de spus, negreşit, dar nu trebuie decât să îţi aşezi mâna pe mâner şi începe să şoptească în urechea duşmanului tău. (…) Un blând avertisment. O vorbă de atenţionare. O auzi? (…) Acum, fă comparaţia cu o sabie pe jumătate scoasă. (…) Glăsuieşte mai tare, nu-i aşa? Şuieră o cumplită ameninţare. Vesteşte moartea. O auzi? (…) Acum compar-o cu sabia scoasă cu totul. (…) Acum strigă, nu-i aşa? Îşi urlă sfidarea! Răcneşte o provocare! O auzi?” (Tăişul sabiei, Joe Abercrombie, vol.1, pp. 232-233)

Recent am terminat de citit Tăişul sabiei (The Blade Itself), primul volum din trilogia The First Law a lui Joe Abercrombie. Bună carte! Bună rău şi de un stil ceva mai neobişnuit decât m-aş fi aşteptat – n-am mai citit până acum un roman (fantasy) scris cu atâta ironie muşcătoare la adresa personajelor. Chiar dacă am râs în hohote de multe ori, lumea creată de Abercrombie rămâne totuşi destul de sumbră şi, cu siguranţă, foarte violentă.

Autorul se bazează mai mult pe dialoguri decât pe descrieri ample (de fapt, nici nu există aşa ceva), ceea ce face cartea foarte uşor de parcurs. Şi nu apuci să te plictiseşti niciodată: dacă nu-i o scenă de acţiune pură, atunci e cu siguranţă un dialog muşcător sau un monolog şi mai şi. Pentru a construi lumea sunt folosite pasaje descriptive destul de scurte, dar suficiente şi potrivte perfect stilului abordat.

Un schilod, un barbar şi un filfizon, adică inchizitorul Glokta, Sângerosul Logen cel venit din Nord şi Jekal dan Luthar, promiţător tânăr militar – astea-s doar trei dintre personajele cărţii lui Abercrombie. Aş mai menţiona-o aici şi pe Ferro, una din (foarte) puţinele personaje feminine ale romanului, deşi ea apare de abia în vol 2 (Nemira a împărţit Tăişul sabiei în două volume). În ciuda impresiei de realism, există şi magie, şi magicieni, iar în opinia mea, acest element a fost introdus foarte abil de către autor: pare, la început, complet nelalocul lui, aşa cum este perceput şi de majoritatea personajelor.

Gata, mai multe nu zic şi comparaţii cu alţi autori fantasy nu fac. Citiţi-o dacă sunteţi curioşi:)