În cadrul Academiei Saotome se respectă cu stricteţe regulile de bună conduită - întârzierile nu sunt permise

Nu suport musical-urile… De la filme vechi la desene Disney, de fiecare dată când un personaj se lansează într-o cântare fără noimă  în mijlocul acţiunii, văd dublu. Dacă am noroc, sar peste. Dacă nu, rabd cu stoicism, deşi îmi vine să o iau la goană.

Nu prea suport nici harem-urile (fie ele şi reversed harem – în traducere pentru cei care nu-s la curent cu terminologia, adică anime-uri unde personajul principal este înconjurat de mai multe personaje de sex opus cât se poate de atrăgătoare care îi dau târcoale) – mi se par trase de păr şi de-a dreptul agasante. Adică, ce s-a întâmplat cu bietul triunghi amoros de bun simţ? De unde şi până unde şase sau şapte inşi/ inse în jurul unei singure persoane?

Directorul Academiei este el însuşi un exemplu de integritate

Nu suport, deci, nici una, nici alta. Atunci, de ce m-am holbat 4 episoade jumătate la Uta no Prince-sama!?!?! Bună întrebare.

Primul episod ne aruncă direct în mijlocul acţiunii – Haruka, personajul principal feminin, a întârziat la examenul de admitere, iar gardienii, stricţi şi neînduplecaţi ca orice gardian de la porţile unei şcoli, nu o lasă să intre. Din fericire, în ajutorul ei sar câţiva tipi cât se poate de arătoşi şi, până la urmă, fata reuşeşte să dea examenul, ajungând să fie admisă la o şcoală de muzică, dedicată atât viitorilor cântăreţi, cât şi viitorilor compozitori.

În continuare, întâmplările se vor desfăşura în cadrul acesei şcoli dedicate showbiz-ului (viitorilor idoli) şi au în centru pasiunea pentru muzică. Sincer, cred că şi tema m-a plictisit teribil (dacă acţiunea era plasată într-un spaţiu fantasy, mai mergea).

Haruka, într-unul din multele momente dramatice

Nanami Haruka e tipul de personaj feminin din anime-uri pe care eu îl găsesc absolut exasperant. Deşi, biata de ea, are şi părţile ei bune – e foarte de treabă, foarte pasionată de ceea ce face şi foarte visătoare. Nu are nicio vină că uneori vorbeşte de parcă abia a învăţat limba japoneză, nu? Oricum, cui naibii îi pasă de Haruka când avem la dispoziţie şase bunăciuni de băieţi, unul mai adevărat ca altul? Să purcedem aşadar.

Otoya, vesel ca de obicei

Bunăciunea numarul 1, Ittoki Otoya, e unul dintre (foarte puţinele) personaje acceptabile ale desenului. Mereu vesel şi plin de voie bună, optimist şi zâmbăreţ, nu ştiu exact ce tip ar trebui să fie (în limbajul de specialitate), dar măcar e amuzant şi face povestea relativ digerabilă. Nici măcar veselia lui exagerată nu e obositoare, în comparaţie cu alte lucruri, mai ales că e responsabil pentru cel puţin jumătate din momentele comice care înveselesc atmosfera.

Masato, scos (iarăşi) din sărite de colegul de cameră

Bunăciunea numărul 2, Hijirikawa Masato, bănuiesc că este tipul „tăcut”, pentru că e… al naibii de tăcut, te face să te întrebi de ce o fi venit la o şcoală de muzică. Ce-i drept, acest aspect se remediază pe parcurs, treptat chiar aflăm mai multe despre viaţa lui de familie dificilă (tată sever care îl vrea la conducerea companiei familiei şi care nu dă doi bani e pasiunile lui). E serios şi perfecţionist, spune lucrurile verde-n faţă şi ia muzica foarte în serios. Din nefericire pentru el, e coleg de cameră cu bunăciunea numărul 3…

Ren, ză prinţu' Academiei

Bunăciunea numărul 3 , Jinguji Ren, e genul care debitează replici de agăţat atât de exagerate, încât îţi pică faţa (evident, fiind un anime, toate îi merg ca pe roate şi, în ciuda absurdităţilor turuite, reuşeşte să dea pe spate gagică după gagică). El e tipul „Prinţului” (indicii: atitudinea plină de sine, trandafirul, roiul de fătuci terminate după el pe care le complimentează non-stop şi părul blond aranjat cu stil). Adugaţi la asta un cercel în ureche şi o cămaşă descheiată şi aveţi un adevărat idol. Pe lângă obişnuitele replici de agăţat, e gata să vină cu o vorbă de duh şi un sfat de expert pentru orice bărbat dornic să-l audă – citând din epsiodul4: „A scowl is never popular with the ladies”. Bine de ştiut.

Natsuki, varianta simpatică

Bunăciunea numărul 4 are probleme psihice. Pe bune! E schizofrenic: dacă îşi dă jos ochelarii, dintr-o dulceaţă de băiat devine un derbedeu periculos pus pe distrugeri! Dar se pare că în paralel este şi un geniu al muzicii, aşa că oamenii sunt toleranţi, îl acceptă aşa cum e şi au grijă să îşi ţină mereu ochelarii pe nas. E vorba de Shinomiya Natsuki, jumătate simpatic ca un ursuleţ de pluş, jumătate maniac violent care rupe copaci cu mâinile goale. Este renumit pentru sorţuleţele cu dantelă şi…deosebitul său talent la gătit.

Syo, căzut din copac. La propriu.

Bunăciunea numărul 5, Kurusu Syo, e dotat cu un extraordinar simţ al modei – are unghiile făcute (sic!) şi poartă o pălărie cât se poate de stilată (Botezatu ar fi mândru). Plus bandană şic pe gleznă, agrafe în păr şi adidaşi mişto. În rest, mic de statură, dar plin de energie cât să compenseze.

Tokyia - plin de mister

Bunăciunea numărul 6, care ar putea fi catalogat şi ca adevărăciunea anime-ului, Ichinose Tokiya, e tipul (mega) cool. E atât de cool, încât majoritatea scenelor în care apare la început sunt caracterizate prin tăcere sau replici scurte şi la obiect. Povestea lui e puţin mai încâlcită şi implică asemănarea sa izbitoare cu idolul din copilărie al lui Haruka, un anume cântăreţ zurliu numit Hayato. Circumstanţele sunt dubioase, dar să nu spoiler-uim nimic.

Artişti până în măduva oaselor, studenţilor nu le lipseşte imaginaţia...

Pe scurt, ăşia-s cei şase băieţi din jurul fetei noastre – nimic de mirare, dacă afli că desenul a fost inspirat de un dating game japonez. Problema cu anime-ul este că ritmul în care se desfăşoară acţiunea e mai mult decât lent, iar scenele melodice (care răsar cel puţin o dată pe episod, la final, dar care mai apar brusc şi pe la mijlocul lui) nu ajută deloc. S-a ajuns astfel la o mică siropoşenie muzicală frumos colorată, stropită ici colo cu scene haioase.

Una din scenele pline de poezie:)

Sincer, şi ca să nu fiu de-a dreptul ipocrită, au fost şi lucruri care mi-au plăcut la Uta no Prince-sama. De exemplu, grafica e deosebită, cu toate culorile ei vesele (exceptând, poate, ochii ca lămâia ai lui Haruka, deşi trebuie să recunoaştem, se asortează la fix cu părul ei în nuanţă grapefruit:) şi cu toate personajele bine desenate. În continuare, melodiile nu-s deloc rele (dacă nu eşti un musical-hater ca mine şi ai răbdare să le asculţi, unele s-ar putea să te încânte). Eu, personal, deşi mă stric de râs de fiecare dată când văd ending-ul şi dansul băieţilor, am ajuns până la urmă să apreciez 1000% Maiji Love sau cum se numeşte cântecul. Scenele de comedie, alături de moacele hilare ale personajelor prinse la mijloc, chiar au farmec, păcat că sunt cam rare şi tind să fie înghiţite de un pic prea multă dramă şi siropoşenie.

Mesajul desenului este cu siguranţă unul pozitiv şi frumos: luptă din toate puterile pentru visurile tale şi acestea se vor îndeplini:)

Uta no Prince-sama nu-i un anime rău, numai că nu e sub nicio formă stilul meu. Însă cei care caută o comedie (romantică) de tipul reversed harem cu tematică muzicală s-ar putea să-l găsească pe gustul lor:)