Da, am fost ieri la protestele Anti ACTA organizate în Piaţa Universităţii, deşi astfel de manifestaţii nu sunt deloc genul meu. Dar mi s-a părut (şi mi se pare în continuare) important să fiu prezentă acolo fizic, să nu rămân doar un internaut anonim din spatele unui monitor, ci chiar „o persoană în carne şi oase”, încă un om „real” dintr-o mulţime „reală” – pentru că, ne place sau nu, politicienii şi factorii de decizie sunt de fapt impresionaţi (în ce măsură or fi impresionaţi, până la urmă…) nu atât de 3 milioane de semnături de pe o petiţie online, cât de 3 mii de oameni care protestează gălăgios (dar paşnic, subliniez) în piaţa publică.

Nu zic că petiţiile online, articolele, share-urile pe Facebook, Twitter şi ale media nu au nici relevanţă, ba din contră! Fără ele, veştile nu ajung acolo unde trebuie, oamenii nu află nimic şi nu reacţionează. În plus, cu cât mai multe semnături, cu atât mai bine. Dacă sunteţi anti ACTA, semnaţi toate petiţiile, trimiteţi mail-uri către europarlamentarii noştri, ba chiar telefonaţi-le şi scrieţi-le scrisori pe hârtie, share-uiţi toate video-urile, publicaţi pe bloguri şi daţi de veste tuturor prietenilor, aderaţi la Black March (luna martie a anului 2012 în care nu cumpărăm sau nu descărcăm cărţi, muzică sa filme şi nu mergem la cinema), pe scurt, faceţi tot ce vă stă în puteri să duceţi vestea mai departe.

Toate aceste forme de protest online sau pasive, precum Black March, trebuie însă dublate, din punctul meu de vedere, de manifestaţii în spaţiul public, pentru că primele, de unele singure, nu sunt suficiente pentru a le atrage atenţia factorilor de decizie. În primul rând, pentru că au un impact mai mare din punctul de vedere al vizibilităţii în spaţiul media. Da, putem strânge 3 milioane de semnături pe o petiţie şi o putem trimite către Parlamentul European, şi le spunem despre asta jurnaliştilor. O parte din ei vor scrie, poate, despre asta, însă nu se va crea prea mare vâlvă în jurul petiţiei, mai ales dacă nu e însoţită şi de alte acţiuni. Dar câţiva mii de oameni adunaţi laolaltă, având pancarte colorate şi strigând mesaje comune, atrag atenţia şi adună presa, de la ziare până la televiziuni. Atâta atenţie obligă autorităţile să dea un răspuns, fie pentru că nu mai pot ignora situaţia din cauză că a devenit atât de cunoscută, fie pentru că presa însăşi îi obligă, prin întrebări directe vizavi de problema respectivă, să aibă o reacţie.

Cum s-a văzut aseară protestul mai de la margine (foto: Alina Teodorescu)

Despre protestul din Bucureşti, nu sunt multe de spus. În primul rând, acolo nu am fost singură, şi voiam să le transmit o îmbrăţişare virtuală Ancuţei şi Alinei (care a şi făcut poze în timpul protestului) pentru că au venit cu mine (da, eu am fost instigatorul), sper ca data viitoare să mergem din nou cu toatele şi chiar să adunăm mai mulţi prieteni. (promit că vă fac măşti şi pancarte dacă veniţi!).

Ce-i drept, rămâne deocamdată dezamăgirea că din cei aproape 40.000 de oameni anunţaţi pe FB, n-au ajuns prea mulţi. Estimările din presă vorbesc de minim 300 pentru început, până la 1000-2000 pe la „mijlocul” manifestaţiei, cu un total de până la 5000 poate, dacă luăm în considerare faptul că, din cauza frigului, oamenii veneau şi plecau în mod constant. Eu sincer nu pot să dau o cifră „de la faţa locului”, pentru că, chiar dacă am fost acolo, nu pot să estimez numărul unor oameni dintr-o mulţime nici dacă viaţa mea depinde de asta:P Să sperăm că data viitoare vom fi o grămadă mai mare şi mai impresionantă de protestatari paşnici. Chiar e important să arătăm că nu suntem doar nişte persoane anonime ascunse în spatele ecranelor de acasă:)

Poate că mesajele au alunecat uneori un pic către extreme (foto: Alina Teodorescu)