De ce, de ce un anime care ar trebui să clocotească de bătălii sângeroase între o spadasină periculoasă şi nişte monştri hidoşi, duşmani ai omenirii, un anime care ar trebui să te ţină cu sufletul la gură minut după minut şi să te facă să nu te mai dezlipeşti de ecran… are cel mai plictistitor prim episod din lume?

Sau poate eu, în naivitatea mea, m-am aşteptat la mult prea multe de la Blood-C, când de fapt nu era cazul?

Later edit.

(cu scuzele de rigoare faţă de toţi fanii anime-ului, daaaaar…) Primele 4 episoade din Blood-C m-au plictisit cumplit. Al 12-lea a fost atât de plin de acţiune, şocant din pricina dezvăluirilor şi sângeros, încât nu mi-a venit să cred. Mai mult, m-a convins să aştept cu nerăbdare filmul artistic animat (Blood-C: The Last Dark) care va încheia povestea şi care va avea premiera în Japonia pe 2 iunie 2012 .

Saya - personalitatea de zi

Aşadar, nu ştiu ce să mai cred despre anime-ul ăsta. În mod clar, nu l-am văzut integral, pentru că n-am răbdat, aşa că dincolo de episodul 4 nu ştiu dacă ritmul poveştii se mai schimbă. Tind să cred că da. Însă până acolo… trebuie să te pregăteşti sufleteşte pentru o atmosferă extrem de ciudată, încremenită în timp şi înţepenită într-un oraş aproape pustiu, şi o eroină fadă atât de diferită de ceea ce te-ai aştepta de la o luptătoare, încât nu o să-ţi vină să crezi.

Ideea din spatele anime-ului este, în schimb, incredibil de interesantă şi, odată ce ai aflat despre ce e vorba, vei înţelege dintr-o dată „de ce”. Toate ciudăţeniile care „urlau” de prin toate „colţurile” anime-ului, multele detalii care dădeau o notă de artificialitate şi care te făceau să te întrebi ce e în neregulă o să prindă dintr-o dată sens. Dar asta, de abia la sfârşit.

...şi personalitatea de noapte

Povestea: Kisaragi Saya trăieşte, împreună cu tatăl ei, într-un oraş retras de provincie, un oraş aproape pustiu în care, la suprafaţă, nu pare să se întâmple nimic niciodată. Deşi pare doar o elevă de liceu simpatică, puţin cam aiurită şi total neîndemânatică, Saya este, de fapt, protectoarea oraşului şi a locuitorilor săi, deoarece vânează şi distruge fiinţe numite Elder Bairn, adică nişte monştri periculoşi care îşi cam fac un obicei din a mănânca oameni.

Când am zis o eroină atipică, n-am exagerat cu nimic. Şi culmea, nu faptul că Saya e o aiurită bună la suflet cu capul în nori care fredonează pe strada cântece inventate de ea e cel mai ciudat. Nu, chiar deloc. În schimb, bate olecuţă la ochi faptul că ziua e în stare să se împiedice din nimic şi să cadă lată în mijlocul drumului, iar noaptea, luptând cu monştrii, e cât se poate atletică, o adevărată culme a îndemânării şi agilităţii. Zic şi eu.

Dovada că există şi alţi oameni prin oraş (pe lângă Saya, tatăl ei şi vecinul proprietar de cafenea, Nanahara Fumito)

Toate bune şi frumoase, aţi putea zice, avem o eroină de partea Binelui (aşa zăpăcită cum e ea), avem acţiune, care e problema? Problema este că, dacă nu m-aş fi uitat la ultimul episod şi nu aş fi înţeles ce era de înţeles, aş fi putut crede până la adânci bătrâneţi că Blood-C e un anime cât se poate de nereuşit, fără o poveste interesantă, extrem de artificial, care nu reuşeşte să te ţină în priză. Asta e impresia pe care o lasă la început, aşa că, dacă vă apucaţi de el, e bine să vă uitaţi până la sfârşit (are doar 12 episoade), iar dacă vă plictiseşte crunt (aşa cum am păţit-o eu), săriţi la ultimul episod. Şi da, intervenţiile scurte din fiecare episod ale unui narator misterios sunt, evident, indicii pentru…. mă rog, indicii, dar chiar nu cred că pot fi înţelese din prima nici dacă eşti expert în limba japoneză şi doctor în psihologie.

Nanahara Fumito - proprietarul singurei cafenele din oraş

Grafica merită nota 10 din punctul meu de vedere, cel puţin la nivelul construcţiei personajelor şi a lumii. Scenele de acţiune nu mi se par, din păcate, atât de reuşite, suficient de bine realizate încât să compenseze pentru plictiseala anterioară. Cât despre soundtrack, nu cred că m-a impresionat decât prin absenţă…dacă stau bine să mă gândesc, lipsa melodiilor de fundal în multe scene a contribuit foarte mult la sentimentul de artificialitate care mi-a zgâriat nervii încă de la începutul anime-ului, sentimentul constant că lipseşte ceva.

Saya vs. Elder Bairn (fauna locală e deosebit de variată)

În concluzie, când vine vorba de Blood-C, e bine să vă faceţi singuri o părere. Eu personal nu aş putea revedea desenul nici acum, că am înţeles ideea, în ciuda graficii deosebite, însă cu siguranţă filmul animat Blood-C: The Last Dark îmi pare mult mai promiţător. Îl găsiţi online, cu subtitrare în limba engleză, pe AnimeSeason. Nu recomand căutarea de informaţii pe Wikipedia, din cauza numărului mare de spoilers.