Rin nu prea se pricepe să mintă convingător. Deşi se străduieşte...

Ao no Exorcist (Blue Exorcist) e un exemplu foarte bun de tocăniţă anime cu ingrediente europene făcute fărâmiţe şi amestecate în sos specific japonez, cum numai băieţii din Ţara Soarelui Răsare ştiu să facă. Înainte să vă faceţi cine ştie ce idei din cauza termenilor mei de comparaţie, trebuie subliniez că Ao no Exorcist nu are absolut nicio tangenţă cu lumea culinară: este un anime shounen cât se poate de mişto, un fantasy niţeluş demonic cu multă acţiune, destulă comedie şi un erou olecuţă atipic, pentru că, deşi se bate parte în parte cu demonii de toate naţiile, are la rându-i nişte urechi ascuţite şi o coadă cât se poate de diavolească…

Şi cam ăsta e maximul de înfăţişare diavolească la care poate ajunge eroul nostru într-o zi obişnuită...

Anime-ul îşi construieşte lumea bazându-se iniţial pe câteva elemente din religia creştină, preluate mai mult cu numele (şi poate o idee de reprezentări grafice) decât cu orice altceva. De fapt, japonezii sunt maeştri în preluare de elemente occidentale „golite de conţinut” pe care le folosesc pe post de „decor” pentru a construi o lume fantastică nouă, care sună cunoscut, dar de fapt nu e deloc ceea ce te aşteptai.

Fujimoto Shiro - posibil cel mai cool preot catolic pe care îl veţi vedea vreodată

Mai precis, te trezeşti că unii preoţi catolici aduc niţeluş a rockeri, că de fapt unii dintre ei fac parte dintr-o organizaţie specială, cea a Exorciştilor, că pot fie să dea cu apă sfinţită după demoni, fie să-i gonescă cu cruci şi incantaţii, fie, ce naibii, să scuipe foc de-a dreptul sau să invoce nişte spirite în lupta cea dreaptă împotriva creaturilor. Mai mult, în anime sunt aruncate, treptat şi la întâmplare, şi elemente din alte religii, mitologii sau spaţii fantastice, de la goblini ciudăţei la spirite ale focului şi călugări budhişti, până când nu mai ştii de tine.

Răzbunarea e, printre altele, şi un bun motiv să porneşti o intrigă palpitantă

Oki, bine, să lăsăm gluma la o parte: în ciuda amestecăturii ce ar putea părea haotică la prima vedere, Ao no Exorcist e un desen bine închegat care reuşeşte să fie cât se poate de coerent, aşa cum numai anime-urile reuşesc:)

Dar despre ce e vorba, totuşi? Păi iată, avem una bucată protagonist, Okumura Rin pe numele lui, care se întâmplă să fie „oaia neagră” a parohiei. Şi nu pentru că ar ţine el morţiş, ci pentru că pur şi simplu i se întâmplă mereu câte-o nesărată… Adică, dincolo de faptul că nu se omoară după şcoală şi că se mai ia din când în când la harţă cu câte un golan de cartier, unde mai pui că are şi o forţă fizică mult peste cea a unui băiat normal de 15 ani, Rin mai reuşeşte, de exemplu, să fie dat constant afară de la job-urile lui part-time, să bage vecinii în sperieţi şi, în general, să intre în toate belele posibile.

Un moment liniştit (în general, astfel de momente nu durează mult în anime-ul ăsta)

De ce i se întâmplă tocmai lui? Pentru că, după cum va afla în urma unui conflict neaşteptat cu nişte forţe supranaturale malefice, el este fiul lui Satan (mai marele peste demoni şi stăpânul peste Gehenna – lumea paralelă opusă lui Assiah, realitatea oamenilor) şi a moştenit de la taică-său ditai puterile demonice. Ce se întâmplă de aici încolo, va trebui să aflaţi singuri, dacă am reuşit să vă stârnesc interesul:)

Yukio, fratele cel raţional, matur şi cu multe responsabilităţi pe cap

De menţionat, totuşi: dacă poveştile biblice cu Satan şi ai lui subordonaţi din Iad v-au băgat în sperieţi prin copilărie şi încă vă mai bântuie la ora actuală mici temeri vizavi de un supererou cu coarne şi coadă, suficient cât să simţiţi că parcă nu v-ar tenta să îi daţi o şansă anime-ului, n-aveţi de ce vă teme. În primul rând, pentru că Rin nu arată atât de diabolic pe cât s-ar crede – în majoritatea timpului, gradul lui de rudenie cu Satan e indicat numai de o coadă bine ascunsă şi nişte urechi ca de elf. În al doilea rând,  oricum numai primul episod e plin de încornoraţi drăceşti, căci după aia, imaginaţia japonezilor o ia pe coclauri şi demonii încep să cam semene cu pokemonii. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău – cu cât mai multă varietate, cu atât mai bine;)

Ca multe alte anime-uri, Ao no Exorcist subliniază importanţa prieteniei, a echipei şi a legăturilor de familie (accentul căzând aici pe relaţia dintre Rin şi fratele său geamăn, Yukio).

Shura - un personaj feminin puternic care chiar face faţă bătăliilor (cu alte cuvinte...o raritate în desenele shounen)

Dacă aveţi experienţa shounen-urilor interminabile, precum, să zicem, Bleach, unde poveştile se suprapun unele peste celelalte şi unde ideea centrală a fiecăreia dintre ele este confruntarea personajului cu un antagonist întotdeauna mai puternic ca el (iniţial), ar trebui să vă bucuraţi:  Blue Exorcist are doar 25 de episoade, deocamdată doar un singur sezon, iar acţiunea progresează atât de repede încât n-o să vă vină să credeţi. În plus, povestea curge cât se poate de frumos, concentrându-se în jurul unui singur duşman principal (ghici, ciupercă, cine).

Un alt lucru de apreciat la Ao no Exorcist este varietatea personajelor şi modul în care fiecare ajunge să fie pus în valoare, fără a muta accentul în mod excesiv asupra unuia sau altuia şi fără a dăuna ritmului acţiunii. Din evantaiul de „personalităţi” şi personaje întâlnite prin desenul ăsta, probabil că preferaţii mei rămân Rin, Yukio, Shura, chiar şi Shiemi, în mod sigur, Shiro, şi probabil, chiar Mephisto Phelles, măcar pentru firea lui trăznită:) Să spun câte ceva despre fiecare ar fi un demers destul de chinuitor, unde mai pui că m-aş întinde pe câteva paragrafe bune, n-aş mai termina în veci şi aş da şi o grămadă de spoilers:)

Una din scenele frumoase de dincolo de acţiune

Dincolo de povestea zăpăcită cu aer de noutate compusă din toate elementele creştine peste care au dat din întâmplare producătorii, mai există ceva care contribuie la sentimentul că Blue Exorcist e ceva mai mult decât un simplu shounen. Fără a atinge nici măcar cu un deget potenţialul de siropoşenie al desenelor japoneze (ştim cu toţii că există şi poate atinge dimensiuni nebănuite), anime-ul include şi câteva secvenţe dramatice sau emoţionale care îi oferă o relativă profunzime în raport cu alte serii din acelaşi gen. Pentru asta e de ajuns să urmăreşti relaţia dintre Rin şi tatăl lui, preotul Fujimoto Shiro.

Încă două lucruri trebuie să mai spun, musai: grafica mi-a plăcut foarte mult, iar fazele amuzante chiar m-au făcut să pufnesc în râs. Pe scurt şi ca să închei odată, anime-ul Ao no Exorcist e o combinaţie foarte reuşită între o poveste care te prinde, acţiune cu duiumul, grafică excelentă, umor reuşit şi o gamă largă de personaje interesante.

P.S. Ok, bine, n-am făcut chiar la întâmplare referirile la tocăniţă: Rin e printre altele, şi un bucătar excelent:)