„For am I not the White Prophet? And are you not my Catalyst, who comes to change the course of all time? Look at you. Not the hero, no. The changer. The one who, by his existance, enables others to be heroes.” (The Fool, Fool’s Errand, p.182)

„So what was I, when I stood alone, stripped of all others?” (Fitz, Fool’s Errand, p. 611)

Am făcut, se pare, o obsesie pentru Robin Hobb şi cărţile ei fantasy. Culmea, deşi primele romane de-ale ei de care am dat cu nasul au fost cele din seria The Farseer Trilogy tradusă de Nemira la noi în ţară (ce-i drept, foarte frumoasă), ce m-a fermecat cu adevărat şi mi-a strecurat pentru totdeauna în vene fan(at)ismul robin-hobbic  a fost complexitatea şi magia ascunsă în paginile trilogiei The Liveship Traders. Seria asta a reuşit să mă „corupă” pentru totdeauna, aşa ajungând eu o fană înfocată a autoarei. Dar cu sau fără noua mea manie, tot aş fi citit The Tawny Man.

Pentru toţi cei care au parcurs Ucenicul asasinului, Asasinul regal şi Răzbunarea asasinului, au citit povestea cu sufletul la gură şi au aşteptat ca totul să se termine cu bine (sau măcar, nu atât de nedrept), doar ca să fie crunt dezamăgiţi, veşti foarte bune (dacă nu le-au aflat încă): cele trei cărţi ale trilogiei The Tawny Man reiau povestea lui Fitz Chivalry, la 15 ani după întâmplările din Răzbunarea asasinului.

Izolat de lume, crezut mort de majoritatea prietenilor săi şi ascunzându-şi adevărata identitate sub numele de Tom Badgerlock, Fitz trăieşte, de mulţi ani, viaţa liniştită pe care şi-a dorit-o, alături de Nighteyes (Ochi Întunecaţi cred că fusese tradus în română), lupul său de care este legat prin magie, şi Hap, băiatul abandonat pe care l-a adoptat la insistenţele lui Starling. Prins în monotonia treburilor de zi cu zi şi în amorţeala adusă de rutină, Fitz se crede complet separat de trecut, până când „trecutul” şi amintirile îi bat din nou la uşă, în persoana mentorului său, asasinul aflat în slujba regelui Shrewd, Chade.

Robin Hobb nu dezamăgeşte nici de data aceasta când vine vorba de începutul unei noi aventuri:) După un potop neaşteptat de informaţii aruncate asupra cititorului în primele câteva pagini, despre toate lucrurile pe care Fitz (şi tu, ca cititor) aţi fi vrut să le aflaţi dacă aţi fi dispărut timp de 15 ani, autoarea te aruncă înapoi în monotonia zilelor şi într-o serie de amintiri încurcate ale personajului principal, în aşa fel încât să te „bucuri” de un început al poveştii desfăşurat într-un ritm cât se poate de lent. Ca întotdeauna, Hobb construieşte totul de la temelie, cărămidă cu cărămidă, în aşa fel încât să obţină atmosfera perfectă înainte de a lăsa povestea să înceapă cu adevărat.

Şi totuşi, nu Chade, ci Bufonul (The Fool) este cel care îl îndeamnă pe Fitz să-şi retrăiască amintirile şi îl determină să-şi aducă aminte de viaţa lui din trecut, convingându-l că din nou este nevoie de el pentru a salva lumea, în rolul său de Catalizator alături de Profetul Alb. Însă ce îl va face cu adevărat să îşi părăsească rutina şi să se întoarcă la Buckkeep este o nouă ameninţare la adresa familiei Farseer.

Pe scurt, Hobb rămâne o maestră desăvârşită când vine vorba de începuturi greoiae şi lente care dintr-o dată se dau de trei ori peste cap şi se metamorfozează într-o poveste excelentă plină de acţiune şi neprevăzut care te ţine cu sufletul la gură. Nici nu te-ai dezmeticit bine şi ai ajuns la ultima pagină şi vrei mai mult fără ca nici măcar să îţi tragi răsuflarea şi să închizi puţin ochii înainte să bâjbâi prin bibliotecă după volumul următor.

Şi Hobb mai reuşeşte să facă ceva: să te mai pună pe gânduri din când în când. Mai mult ca sigur, am pomenit şi-am tot pomenit despre asta până acum. Despre cum autoarea mai pune la bătaie, din când în când, câte o frază dincolo de ceea ce e strict necesar poveştii, dar care aduce profunzime întregului roman şi, implicit, personajelor care „joacă în el”. Vorbuliţele, propoziţiile, paragrafele astea cu tentă uşor filozofică, bine plasate ici şi colo, te îndeamnă să te gândeşti la ideile pe care le cuprind. Nu mult, ci taman destul cât să facă lectura cărţii şi mai plăcută decât dacă totul s-ar fi limitat la acţiune.

„Death is always less painful and easier than life! You speak true. And yet we do not, day to day, choose death. Because ultimately, death is not the opposite of life, but the opposite of choice. Death is what you get when there are no choices left to make.” (The Fool, Fool’s Errand, p. 182)