„Full of fury, I walked up to him and stood over him for a time. He opened one eye, looked up at me, yawned elaborately and closed his eyes again. He did not even fear that I would kill him in his sleep. He used my own honour as a weapon against me. That stung like an insult, even though I never would have stooped to such a dastardly act.” (Shaman’s Crossing, p. 82)

Capitolul „unu” – sau despre cum să te apuci odată de primele pagini din Shaman’s Crossing

Entuziasmul din faţa unei cărţi noi, despre a cărei acţiune nu ştii mai nimic, e un sentiment al naibii de plăcut, pe care nu poţi să-l păstrezi în inimioară prea mult (căci nu te mai apuci în veci de cartea aia dacă te mulţumeşti să o admiri de la distanţă, în timp ce ea stă pe raft şi se umple de praf), dar pe care nici nu merită să-l ignori de tot, fără să-i dai timp să îţi coloreze puţin imaginaţia:)

Acestea fiind spuse, am deschis Shaman’s Crossing, primul volum dintr-o altă trilogie a lui Robin Hobb, cu puţină întârziere faţă de planurile iniţiale. Cu atât mai bine, a crescut suspansul. Şi asta pentru că Soldier Son Trilogy îşi poartă cititorii departe de Fitz, Cele Şase Ducate şi Tărâmul Elderling-şilor şi îi mută cu totul într-o altă lume, nouă pe de-a-ntregul, care aduce mai degrabă a secolelele 18-19 decât a tărâm medieval. Însă asta nu înseamnă că magia iese din discuţie, ba din contră: din ce mi-a fost dat să văd în aceste prime (şi puţine) pagini citite, magia (una complet nouă faţă de seriile anterioare ale lui Hobb – să spune doar că, de data asta, magia nu mai rămâne legată doar de puterile minţii) e o parte importantă a poveştii.

Cartea e scrisă la persoana I, din perspectiva lui Nevare , al doilea fiu al nobilului Burvelle, a cărui soartă este să devină soldat, conform tradiţiilor societăţii. Ca de obicei, personajele autoarei au o memorie excepţională şi o vastă colecţie de amintiri cât se poate de complexe (traducere: momentan, Nevare al nostru retrăieşte în detaliu întâmplări din copilărie). Acestea fiind spuse, mă aştept la un început greoi, cu un ritm lent de desfăşurare a acţiunii, dar care să lase în urmă o bază solidă pe care să se construiască ceea ce va urma.

Capitolul „doi” – când am trecut de la o introducere molcomă la o carte prea bună să o laşi din mână?

Cred că asta e una dintre cele mai tari surprize pe care ţi le pregăteşte Robin Hobb în romanele ei – de la pagini scrise într-un ritm lent şi pline de detalii a căror importanţă nu reuşeşti întotdeauna să o înţelegi, treci, fără să-ţi dai seama, la o poveste care te ţine cu sufletul la gură şi care te face să nu mai laşi cartea din mână. Pare aproape paradoxal, pentru că, de multe ori, prin primele capitole, nu te simţi fascinat de poveste, iar undeva după jumătatea cărţii, devii obsedat de ea. de fiecare dată mi se întâmplă asta cu romanele lui Hobb, iar Shaman’s Crossing nu a făcut excepţie.

Capitolul „trei” – deja s-a terminat?

Finalul romanului m-a dat peste cap, pentru că în mod sigur nu m-aş fi aşteptat la mai nimic din ce s-ar fi întâmplat acolo şi, culmea, cu atât mai puţin la ceea ce se dezvăluie fix în ultimele două pagini. Acum îmi pun o sută de mii de întrebări despre va urma…

Deci, despre ce e vorba în Shaman’s Crossing până la urmă?

E vorba despre multe, multe lucruri, pentru că Robin Hobb aduce în discuţie o diversitate de teme, de la structura şi modul de funcţionare al unei societăţi conservatoare (total diferită de ceea ce am văzut prin cele Şase Ducate, apropo) până la religie şi lupta civilizaţiei împotriva „primitivului magic”. Ne aflăm aşadar în lumea lui Nevare Burvelle, fiu de nobil destinat să ajungă un soldat în rândurile Cavallei – structură militară de călăreţi a Gerniei  descendenţi din rândurile vechilor cavaleri. Imperiul Gernian duce o luptă de cucerire a unor teritorii aflate la estul graniţelor sale, câmpii şi stepe care aparţiuneau odată popoarelor migratoare cunoscute sub numele de plainspeople. În rândul  „oamenilor câmpiilor” rămăseseră ultimele vestigii ale magiei vechilor zei, însă treptat, pe măsura ce forţa civilizatoare gerniană cucereşte şi schimbă obiceiurile triburilor, magia dispare. Cu toate acestea, expansiunea Gerniană este pusă în pericol de un alt popor magic, The Specks, care trăiesc în pădurile din Barrier Mountains – lanţul muntos ce închide câmpiile în estul îndepărtat.

Trebuie s-o mai spun odată: Shaman’s Crossing e atât de departe de lumea Eldering-şilor, încât uneori nu-mi venea să cred că citesc ceva scris de aceeaşi autoare. Mai mult, Nevare este un personaj foarte bine construit şi, din punctul meu de vedere, mult diferit de Fitz. Astfel, chiar dacă trilogiile Farseer şi Soldier Son sunt scrise la persoana 1, din perspectiva personajului principal, diferenţa dintre ele rămâne cât se poate de clară. Mărturisesc, mă temeam un pic, crezând că poate voi da peste o umbră a lui Fitz Chivalry – mi-a plăcut prea mult personajul respectiv şi nu m-ar fi încântat să dau peste vreo clonă de-a lui într-o cu totul altă lume.

Shaman’s Crossing nu e un fantasy clasic pictat în alb şi negru. Mereu vei sta să te întrebi cine reprezintă de fapt Binele şi cine Răul? Iar de data asta, autoarea nu te lasă să găseşti un răspuns uşor.

Probabil că singura problemă cu primul volum din trilogia Soldier Son este că începe muuuult prea greoi şi, chiar după jumătatea cărţii, lucrurile nu par să se „grăbească” nicăieri. De fapt, aventurile anunţate pe spatele copertei cărţii au loc foarte foarte aproape de final (nu prea mi-a venit să cred, dar e adevărat). Însă promit că Shaman’s Crossing nu e deloc o carte care să plictisească un fan fantasy.

„I think this is how most men get from one day to the next; they set aside all experiences that do not mesh with their perception of themselves. How different would our perception of reality be if, instead, we discarded the mundane events that cannot coexist with our dreams?” (Shaman’s Crossing, p. 141)