Nea’ Alucard

Mă aşteptam la ceva mai mult de la OVA-urile Hellsing, poate, un pic de dramă psihologică, luptă interioară sau măcar niţel dezechilibru emoţional. Puţinele şi foarte scurtele momente în care se încearcă nuanţarea personajului principal, vampirul nemilos şi extrem de puternic, Alucard, sunt … al naibii de puţine şi al naibii de subtile:)

Şi cu ce rămânem atunci? Probabil cu cel mai periculos vampir (scrântit binişor) din istorie şi unul dintre puţinele personaje principale din anime-uri cărora le poate fi atribuit pe bune adjectivul „invincibil”. Alucard nu o ia pe coajă de fiecare dată când mai răsare câte un duşman, pentru că se întâmplă să fie… cel mai puternic vampir/monstru din lume, din tot desenul şi, din principiu, câştigătorul garantat al oricărei confruntări (…fără ca aceste confruntări să se întindă pe zeci de episoade în care balanţa puterii se înclină de la un combatant la celălalt, cum e tradiţia pe la shounen-uri).

Povestea generală: antieroul nostru, Alucard, şi eroina, Seras Victoria (o poliţistă transformată în vampir de către Alucard prin primul episod) fac amândoi parte din Hellsing, organizaţie din Anglia creată de protestanţi pentru exterminarea vampirilor şi a creaturilor aflate în subordinea lor (zombie şi ghouli).

Integra

Alucard îşi primeşte ordinele de la Integra, stăpâna lui şi conducătoarea organizaţiei Hellsing. Deşi ar fi fost interesant ca anime-ul să exploateze puţin mai mult relaţia dintre cei doi, trebuie să ne mulţumim cu ce avem – faptul că Integra îşi asumă, până la urmă, integral responsabilitatea (şi mustrările de conştiinţă) pentru toate faptele subordonatului ei (iar Alucard are grijă să nu o lase să uite vreodată că ea e cea care a dat ordinele).

Seras este opusul lui Alucard – dacă el cedează complet nebuniei şi puterilor vampirice, ea nu vrea să îşi accepte noua condiţie de „monstru” şi refuză pentru multă vreme să bea sânge (ceea ce pare a fi şi explicaţia pentru puterile ei reduse).

Alucard are, probabil, sentimente destul de puternice pentru ambele. Zic probabil, deoarece sunt mai mult sugerate decât demonstrate şi rămân, într-un final, şi la latitudinea şi interpretarea spectatorului. Faţă de Integra, cel puţin, menţine o loialitate desvârşită (asta măcar e evidentă), amestecată cu un puternic sentiment de protecţie şi respect, totul păstrat în limitele legăturii de stăpân-servitor dintre cei doi. Faţă de Seras, e greu de spus, deşi eu aş înclina spre ceva romantic … combinat cu dorinţa de a o ajuta să îşi completeze puterile vampirice şi de a o elibera complet de dependenţa de el (fiind „creatorul” ei, Seras îi este, conform regulilor metamorfozelor Hellsingiene, subordonată).

Seras

Dar destul cu analiza. La urma urmelor, Hellsing rămâne, în principiu, un anime de acţiune, cu un antierou mult prea puternic, scene sângeroase duse până la extrem (ajung să devină aproape redundante, până la punctul în care nu mai stârnesc cine ştie ce reacţii), cruzime şi o doză mare de nebunie care cuprinde majoritatea personajelor.

Grafica e neobişnuită şi întunecată, pe alocuri nteresantă, pe alocuri bizară de-a dreptul. Oricum, îşi atinge cu brio scopul: construirea şi susţinerea unei atmosfere sinistre. Atât de sinistră e atmosfera, de fapt, încât micile încercări de umor ocazionale, care ar trebui să mai destindă puţin lucrurile, nu numai că nu îşi ating scopul, ci ajung să pară un soi de nuci în perete, atât de nepotrivite cu restul desenului încât ar fi meritat trecute cu vederea. Scenele umoristice bat mai mult către o auto-parodie.

Cât despre povestea propriu-zisă, japonezi fac ce ştiu ei mai bine la capitolul „preluat elemente cunoscute din lumea occidentală şi făcut supă cu ele”. Protestanţi vs. catolici, Hitler şi zvastica fascistă, Vaticanul şi Regina Angliei – toate se amestecă într-o poveste numai bună în care întunecatul Alucard taie şi … ciopârţeşte şi zdrobeşte şi… mă rog, cam astea ar fi OVA-urile Hellsing: o anti-siropoşenie veritabilă.

Din păcate, nu pot spune că am fost încântată de anime. Desigur, un personaj principal al naibii de periculos care nu pierde niciodată are farmecul lui şi, la urma urmelor, Alucard redă imaginea aproape clasică a unui vampir („stricată” oarecum, la nivelul popular culture, de seria Twilight). Pot înţelege, aşadar, popularitatea Hellsing🙂 Recomandat celor care caută acţiune pură (alunecând spre horror), nu sunt speriaţi de violenţă extremă şi nu se-ncurcă cu aspecte precum grafica:)