La naiba! De trei ori „la naiba!” Alt desen care rămâne în coadă de peşte. Alt anime pentru care ar trebui să citesc manga ca să aflu ce se întâmplă mai departe, doar pentru că producătorii nu s-au gândit să facă un final semi decent care să încheie satisfăcător povestea, în cazul în care nu-l vor mai relua în vecii vecilor (şiiiii, ţinând cont de cât de al naibii de multe anime-uri făcute după serii manga rămân doar la un sezon neterminat, ai zice că s-ar putea aştepta la asta. Dar nuuuu, hai să lăsăm totul în aer, că poate cine ştie, peste un secol sau două, continuăm probabil că şi-or zice în sinea lor, cu un rânjet sardonic pe figuri:P). De fapt, ăsta e singurul lucru care m-a enervat în legătură cu Chihayafuru, pentru că în rest am fost ultra încântată. De… cam tot:)

Chihayafuru e un anime atât de frumos, un desen aşa cum de mult nu am mai văzut, de genul celor care te încălzesc pe dinăuntru şi te fac să zâmbeşti de nebun(ă) cu ochii în ecran. Şi nu numai pentru că are o poveste super, personaje uşor de îndrăgit şi o grafică splendidă, ci şi pentru că vorbeşte despre prietenie, despre puterea de a visa şi de a lupta pentru visele la care ţii şi despre sentimentul minunat din spatele lucrurilor care te fac fericit. Unde mai pui că introduce un element cultural legat de Japonia, jocul de cărţi karuta, care poate stârni oricând interesul celor pasionaţi de această ţară.

Adică, în traducere liberă, nu e pentru duri. Căutătorii de acţiune stil shounen sunt în pericol să adoarmă de plictiseală. Aţi fost avertizaţi:)

Aşa, destul cu tonul siropos, să trecem la ză story:

Chihaya, într-unul din momentele liniştite, care ar putea păcăli pe oricine…

Personajul principal, Ayase Chihaya, este sora mai mică a unui fotomodel faimos. Prin urmare, toată lumea se aşteaptă ca ea să îi calce pe urme: să fie o frumuseţe desăvârşită şi să aibă o personalitate delicată, aşa cum se cuvine unei fete japoneze (aproape) perfecte. Însă, dacă la primul capitol stă bine, în schimb, în ceea ce priveşte caracterul, e o fire băieţoasă şi, oroarea ororilor, nu-i aproape deloc preocupată de aspectul ei fizic (ceea ce în Japonia se pare că-i crimă socială pentru o fată;) ). În plus, Chihaya e pasionată de karuta, un joc de cărţi japonez considerat învechit, plictisitor şi, pe scurt, total neinteresant.

Taichi

Veteranii într-ai anime-urilor se vor întâlni cu multe teme comune de prin desenele japoneze, tarate, paratratate şi arhitratate. Spiritul de echipă, importanţa prietenilor, iubiri din copilărie şi reîntâlniri după mai mulţi ani, dorinţa de a lupta până la capătul puterilor pentru propriul vis… şi aşa mai departe. În ciuda lor, anime-ul îşi păstrează nestingherit farmecul. În plus, pentru originalitate, Chihayafuru mizează bine de tot pe karuta – jocul de cărţi japonez împletit cu poezie şi tradiţie. Căci deh, dacă era prea simplu, nu era Made in Japan. Doar o idee:

Karuta cards

100 tanka poems are printed in yomifuda and torifuda.

  • Yomifuda (reading card); 100 in a deck, includes a picture of a poet with one of their complete tanka poems (5-7-5-7-7 syllables).
  • Torifuda (playing card); 100 in a deck, with only last phrases of a tanka poem (the ending 7-7 syllable lines).

Rules

Competitive karuta is a one on one game, facilitated by a reciter (card reader) and a judge. Out of 100 torifuda, each player randomly picks 25 cards whithout looking at them, these are the player’s cards. The player then places the cards in front of them (the player’s territory) face up. Each player arranges their cards in 3 layers in the space of 87 cm wide and separated from their opponent’s cards by 3 cm.[1]

A total of 50 cards are in play during the match, 25 cards in each territory. The remaining 50 cards are not in play (or „ghost cards”). The first player to clear all of their own cards is the winner.

Players are given 15 minutes to memorize cards before the match starts.

First the reciter reads the introductionary poem which is not one of karuta’s 100 poems. This introductionary reading allows players to familiarize themselves with the reciter’s voice and reading rhythm. Then the game starts with the reciter reading one yomifuda card from 100 including the yomifuda corresponding to the 50 ghost cards which are out of play.

The goal is for a player to recognize the poem on the yomifuda card, and select the torifuda card that completes it.

Arata

Mai multe găsiţi pe Wikipedia. Pe scurt, sunt puse la bătaie 50 de cărţi (câte 25 de partea fiecărui jucător) dintr-un pachet de 100 pe care sunt trecute versurile finale ale unui număr de 100 de poeme. Separat, un cititor recită prima parte a fiecărui poem, iar jucătorii trebuie să recunoască poemul, să identifice cartea care conţine ultima parte a poemului citit şi să scoată cartea din joc. Câştigă cel care reuşeşte să scape primul de cărţile din dreptul lui.

E mai interesant văzut decât povestit, pe cuvânt!

Şi că tot vorbeam mai devreme de clişee, cele trei personaje principale sunt, ]n felul lor, mândrii reprezentanţi ai câte unuia dintre stereotipurile anime-istice:

Chihaya – copilul care trăieşte în umbra realizărilor fratelui/ surorii sale, pentru că sora/fratele e întotdeauna mai bun(ă) şi mai apreciat(ă), fiind în centrul atenţiei tuturor.

Mashima Taichi – copilul de la care părinţii săi aşteaptă întotdeauna să fie cel mai bun, pentru că alt rezultat nu e considerat acceptabil, chiar şi atunci când vine vorba de câştigarea unui simplu joc de cărţi la şcoală.

Wataya Arata – copilul genial, care trăieşte în condiţii materiale dificile, dar care are un vis şi face orice pentru a-l vedea îndeplinit.

Grafica e splendidă – i-aş fi dat desenului nota 20 doar pentru asta:) Desigur, nu e singurul element important – povestea e frumoasă, personajele simpatice, iar rezultatul final – de urmărit. Competiţie, prietenie, (oleacă) romance – pe scurt, Chihayafuru.