Speak again the ancient oaths,

Life before death.
Strength before weakness.
Journey before destination.

and return to men the Shards they once bore. The Knights Radiant must stand again.

Super. Super. Super. Super. Super. Super. Cartea asta a fost super. Genială. Fantastică (în toate sensurile). Dar probabil că n-ar fi prea de ajutor nimănui dacă m-aș limita la un șir neîntrerupt de laude despre The Way of Kings, noua serie fantasy a lui Brandon Sanderson, așa-i? Dar hai să ne prefacem că asta ar fi recenzia scurtă: un roman extraordinar, pe care îl voi reciti probabil de mă voi plictisi până o să apară continuarea, al naibii de original, cu personaje complexe cărora ajungi să le ții partea (evident – oricum eu mereu ajung să empatizez cu eroii, orice ar fi), cu poveste care pornește de la ideea Bine versus Rău, dar care ajunge să se joace cu ambele noțiuni… un epic fantasy cu adevărat epic.

Şi acum recenzia cea lungă…

Roshar este o lume de piatră și furtună. Plantele, fauna și civilizațiile s-au adaptat unui climat schimbător, în care anotimpurile țin câteva săptămâni și în care furtuni extrem de puternice mătură pământul. Iar războaiele macină provinciile. Și cele mai râvnite arme, dorite de prinţi, regi și oameni de rând deopotrivă, sunt săbiile și armurile Cavalerilor din vechime – Shardblades și Shardplates.

Asasinarea regelui Gavilar iscă unul dintre cele mai mari războaie duse de Alethi. Kaladin Stormblessed, un darkeyes înrolat în armata prințului Amaram, caută să se remarce în luptele de frontieră pentru a se putea alătura forțelor principale care caută răzbunarea regelui în regiunile îndepărtate numite The Shattered Plains. În Orașul Clopotelor, tânăra nobilă Shallan pune la cale unul dintre furturile care probabil vor intra în istorie. Iar lordul Dalinar încearcă să urmeze vechile Coduri de onoare în mijlocul unei curți regale corupte și să mențină stabil regatul creat de fratele lui Gavilar înainte să moară.

Ca un cititor avid de fantasy ce mă găsesc, pot să declar cu mâna pe inimă: știi că ai dat peste o carte fantasy bună atunci când lumea din spatele paginilor e atât de credibilă în construcția ei încât te prinde fără să îți dai seama, aproape că te înghite cu totul în acele minute sau ore de lectură. Însă știi că ai dat peste o carte fantasy al naibii de bună atunci când universul ăsta de dincolo de litere care te înghite cu totul are atât de puține elemente în comun cu realitatea încât simți până în oase că te afli dintr-o dată într-o altă lume, însă totul rămâne atât de coerent și atât de solid în diferența lui încât pur și simplu devine credibil și ajungi să trăiești pe de-a-ntregul într-o altă dimensiune. Și probabil de asta simt că The Way of Kings este una dintre cele câteva cărți fantasy care sunt adevărate ferestre către o altă lume.

Eram fan Brandon Sanderson oricum și prin urmare nu aveam nevoie de nicio altă recomandare ca să mă apuc de această nouă serie. Am înghițit aproape cu totul Elantris, Mistborn, Warbreaker și The Alloy of Law și am apreciat de fiecare dată originalitatea și imaginația din spatele fiecăreia. Însă The Way of Kings se află deja la cu totul un alt nivel față de romanele precedente (bine, excepție făcând poate Mistborn, dacă e să vorbim strict de construcția lumii), fiind scris într-un cu totul alt stil și mizând să devină un adevarat epic fantasy care nu păstrează nimic din sentimentul SF al cărților precedente. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, fiecare dintre lucrările lui Sanderson este o mică minunăție în propria lege, însă cumva, cu The Way of Kings, autorul a trecut un pas mai departe.

The Way of Kings este primul volum (și deocamdată singurul, spre adânca mea nefericire … aș zice disperare, dar ar suna mult prea dramatic) din seria The Stormlight Archives a lui Brandon Sanderson. Însă, citind eu în prefață că la seria asta a lucrat, într-o formă sau alta, de vreo 20 de ani, că primul draft al acestui prim volum a fost gata prin 2002, dar l-a mai aranjat timp de 7 ani ca să-i iasă cum a vrut, și că plănuiește să scrie nici mai mult nici mai puțin de 10 volume, am cam văzut dublu în fața ochilor. Și m-am oprit din calcule. Nu pot decât să sper că acum, odată cu încheierea seriei The Wheel of Time, va acorda mai mult timp The Stormlight Archives, pentru că ceea ce a început e cu adevărat minunat și trebuie să continue.

Sunt atât de multe lucruri care merită spuse, încât nici măcar nu știu de unde să încep. Să trec așadar la înșiruit idei…

De îndată ce intri în noul univers din paginile cărții, te izbește noutatea și diferența. Știi că ai trecut în altă lume, dar totul e așa cum trebuie să fie. Nimic nu e nelalocul lui și fiecare element se așează perfect în rând cu celelalte, un puzzle ideal în care nu se mai văd spațiile dintre piese. Puține sunt cărțile care reușesc că creeze din nimic o lume diferită atât de coerentă. Iar noul univers are de toate: o seamă de culturi diferite, obiceiuri absurde (care te-ar lovi așa cum numai diferențele interculturale pot să o facă), o structură socială bine pusă la punct. De notat este că Sanderson a optat pentru o societate în care rolurile feminin/masculin sunt bine delimitate și extrem de clare, cel puțin în ceea ce privește Alethi: bărbaților le sunt rezervate artele războinice, în timp ce femeile se dedică studiului. Și poate cea mai amuzantă problemă iscată de această divizare a rolurilor este că pentru un bărbat ar fi o rușine să știe să citească sau să scrie (doar unul dintre obiceiurile bizare despre care vorbeam mai devreme).

Nu se simte nicio grabă în modul în care curge povestea, însă ritmul este unul dinamic – Sanderson a găsit un echilibru perfect între paragrafele necesare pentru menținerea atmosferei și cele dedicate acțiunii propriu-zise. Și am ținut să notez chestia asta pentru că de multe ori am simțit că autorul nostru se grăbea un pic, mai ales în romanele lui stand-alone, sacrificând construcția lumii și a atmosferei în favoarea personajelor și acțiunii.

Cartea este scrisă la persoana a III-a, din perspectiva câtorva personaje principale, dar ocazional, cititorul prinde câte o imagine din afara firului narativ central, prin intermediul unor personaje episodice. E probabil inutil să subliniez că fiecare personaj e al naibii de bine construit – și cred că tocmai această grijă a detaliului, remarcată atât în cazul protagoniștilor, cât și în cazul personajelor care apar doar o singură dată, este ceea ce creează nuanțele poveștii, completând culorile și contururile atmosferei generale.

Evident, fiecare dintre personajele principale este interesant în felul lui – să spun prea multe despre fiecare ar însemna cam multe spoilers. Pe bune. Preferatul meu rămâne Kaladin, deocamdată, deși găsesc situația lui Szeth-son-son-Vallano fără speranță (și poate tocmai de aceea, cu un potențial extraordinar). Aventurile lui Shallan ar putea părea, la o primă vedere, mult prea liniștite în comparație cu ce se întâmplă prin tabăra de război, însă lururile se schimbă rapid și, desigur, o iau razna pe final. Şi să nu uit de cei doi războinici – generalul Dalinar și fiul său Adolin.

Sanderson iubește răsturnările de situație și momentele neașteptate, și mizeazăă de obicei pe divulgarea treptată a unor informații importante, ținându-și cititorii în priză capitol după capitol. Și garantez: au fost și vor fi multe, multe de descoperit în continuare. Singura mică problemă pe care am remarcat-o eu e că romanul porneşte în forţă cu mult prea multe detalii importante în primul capitol. Să încerci să le reţii pe toate te poate ameţi cu totul…

Am apreciat foarte mult că acest prim volum are, oarecum, o poveste a lui, cu o încheiere explozivă, surprinzătoare, dar relativ satisfăcătoare. Deși povestea de abia a început, firele narative împletite în jurul personajelor principale au ajuns, oarecum, în puncte stabile, în finaluri temporare potrivite (care te mai ajută oarecum să rabzi până la volumul următor).

În încheiere, ce-aș putea să zic? Hai, Sanderson, cu volumul 2! Și poate…hai vreo editură din România cu traducerea? Pe site-ul oficial al autorului găsiţi ceva mai multe detalii despre The Way of Kings, dacă v-am stârnit curiozitatea.