Băiatul cel mai vesel şi popular din şcoală o observă din întâmplare pe ea, ciudata izolată, şi-i pică cu tronc? Hmmmmmmm, pe cuvânt că sună cunoscut! Pe cuvânt că ar putea fi… Kimi ni todoke! Din fericire, nu e:) Suki-tte Ii na yo. (cu punct cu tot!) sau, mai bine zis, Say I love you, e un alt romantic comedy ongoing a la school life pe care am pus ochii recent (mulţumesc pentru recomandare, Bianca:D). Deşi se apropie ca tematică de Kimi… câştigă destule puncte în plus pentru un singur lucru: nu are o eroină care de abia vorbeşte limba japoneză, ceea ce face anime-ul (al naibii de) urmăribil (despre cum am încercat de trei ori să mă uit la Kimi ni todoke doar ca să îmi smulg părul din cap 5 minute mai târziu pentru că nu o suportam pe Sawako, poate voi povesti altă dată).

Suki-tte Ii na yo. are doi protagonişti aflaţi la poluri opuse. Din cauza unei întâmplări din copilărie, Tachibana Mei nu are niciun prieten adevărat şi nici măcar alte cunoştinţe de vârsta ei, fiind convinsă că mai devreme sau mai târziu va fi (iarăşi) trădată. Lipsa de încredere în ceilalţi se reflectă în statutul ei social de la liceu: ciudata izolată. De cealaltă parte, Kurosawa Yamato este idolul şcolii: deosebit de cool, deosebit de frumos, deosebit de popular – deosebit de deosebit din toate punctele de vedere, de fapt –   este în general vânat de toate fetele şi de agenţiile de recrutare. Cum ajung cei doi să se cunoască este… o parte importantă din poveste, aşa că voi, cei curioşi, urmăriţi anime-ul.

Protagoniştii plus… restul personajelor importante

Spre deosebire de Tonari no kaibutsu-kun (le compar fără să vreau pe cele două, pentru că le urmăresc în paralel), Say I love you are un ton mai serios, îndulcit pe alocuri cu mici scene mai „uşurele”, dar îndopat din pliiiiiin cu momente de „linişte şi contemplare” (ex: personajele principale se plimbă de mână prin soare, personajele principale se plimbă sub umbrelă prin ploaie, personajele principale mângâie o pisică în curtea şcolii). Nu exagerez, chiar există aceste secvenţe paşnice şi încă destule altele, care de obicei mă scot din sărite (dap, alt motiv pentru care îmi smulgeam părul pe la Kimi ni todoke), dar care sunt deocamdată digerabile în  Suki-tte Ii na yo.

Dincolo de iubire, încredere şi prietenie, anime-ul atinge şi subiecte mai puţin vesele, preluate din sfera problemelor adolsecentine – violenţa în şcoală (pe englezeşte, bullying, pe româneşte, nu ştiu dacă avem aşa cuvând specializat) sau problemele de percepţie a sinelui ale fetelor, derivate din încercarea de a se încadra într-un ideal de frumuseţe deformat (machiaj strident, scăderea excesivă în greutate care lasă cicatrice fizice şi psihice).

Mei – versiunea tsundere

Din nefericire, pe măsură ce trec episoadele, trece şi aerul de noutate al anime-ului, care se transformă din ce în ce mai mult într-un romance cam siropos, periculos de aproape de Kimi… Mei, care nu avea deloc probleme de exprimare prin primul episod, începe să devină nesigură pe ea şi pe limba pe care o  vorbeşte. Ura! Evident, oscilează între diverse stări, de la bosumflarea hotărâtă specifică tsundere până la plictisitoarea mieuneală internă arhicunoscută de genul „tipul ăsta e prea superb, prea cool şi prea frumos pentru mine, nu-l merit/ dar chiar nu văd de ce mă place, sunt îngrozitoare” (pe cuvânt, la un moment dat suna atât de aproape de Bella Swan din Twilight încât mai că mă aşteptam ca Yamato să înceapă să sclipească la soare şi pe fundal vreun coleg de clasă să îşi rupă hainele de pe el, transformându-se în vârcolac). Yamato, în schimb, e un personaj ceva mai complex decât lasă să se înţeleagă popularitatea lui exagerată, iar asta mai salvează niţel din poveste.

Yamato – versiunea obişnuită

Punctul forte al lui Suki-tte Ii na yo. – Mei şi Yamato ajung să fie împreună (teoretic) de prin episodul 2. Dap, s-au mişcat repede. Nu că am scăpa aşa de repede de ping pong-ul „mă iubeşte/ nu mă iubeşte”, dar măcar lucrurile se desfăşoară ceva mai dinamic decât prin alte romance-uri. În plus, a început bine de tot şi încă promite multe.

Punctul slab – siropoşenia. Say I love you vrea (tare tare mult) să fie un romance serios, iar asta se traduce prin foarte puţine scene amuzante, foarte multe scene lirice şi (pe măsură ce avansăm în poveste) intrigă cu iz telenovelistic pe alocuri. Dap, deci s-ar putea să devină plictisitor dacă nu ai răbdarea la tine sau dacă nu eşti mare fan al genului. Eu deocamdată mai rezist:)