hiiro_no_kakera„Atunci când un zeu nu mai este venerat, se naşte o fantomă. Zeii şi fantomele sunt două feţe ale aceleiaşi monede.”

Hiiro no Kakera, pe scurt: un reverse-harem clasic amestecat cu tradiţii japoneze, în care o viitoare preoteasă trebuie să păzească Onikirimaru – un artefact puternic care conţine puterea zeilor de a distruge lumea.

Dacă nu v-aţi pierdut până acum, să continuăm cu …ză story:

Kasuga Tamaki se întoarce în satul unde a copilărit, la bunica ei. Pe drumul prin pădure spre casa bunicii o atacă nu Lupul, ci nişte creaturi ciudate cu un singur ochi (boo!). De nicăieri, apare un roşcat cu ochi violet care, în loc să o lase să fugă, îi oferă pe scurt cunoştinţele de bază despre o incantaţie magică. Şi, pentru că să urmăreşti instrucţiunile dubioase ale unui necunoscut atunci când eşti atacat de creaturi supranaturale este, desigur, cea mai bună idee din univers, Tamaki termină incantaţia şi se salvează din ghearele (mă rog, ochii) ciudăţeniilor. Roşcatul se prezintă drept Onizaki Takuma şi o conduce pe Tamaki la templul bunicii. Bătrâna, după o primire cât se poate de călduroasă (sau nu tocmai) îi explică nepoatei, scurt şi la obiect, că ea este următoarea Prinţesă Tamayori, cea destinată să protejeze Onikirimaru. Tamaki, deşi nu tocmai lămurită, şi de altfel aproape deloc deranjată că vede creaturi pe care nu le mai văd şi alte persoane, îşi vede de ale ei şi se duce la noua ei şcoală.

Din păcate, tot ce s-ar putea spune despre Hiiro no Kakera include, pe undeva pe acolo, şi adjectivul „mediocru”. Şi poate că o poveste obişnuită, în care nu prea se zăreşte nicio sclipire de originalitate, aş mai putea digera (la urma urmelor, ideea generală, deşi folosită prin nenumărate alte desene, nu-i îngrozitoare). Însă dacă povestea cu pricina e combinată cu o grafică plictisitoare din categoria „nici prea prea, nici foarte foarte”, dacă are o eroină destul de insipidă (tipul neajutorat a cărei singură calitate ar putea fi bunătatea) înconjurată de vreo cinci personaje masculine care nu ies din tiparele fiecărui „caracter” pe care îl ilustrează şi dacă, colac peste pupăză, mai aduce în scenă şi un antierou întruchipat de o fetiţă care nu pare să fi terminat gimnaziul, pe mine mă cam pierde pe drum.

Concluzia? Hiiro no Kakera amestecă viaţa cotidiană modernă cu elemente supranaturale care pornesc de la vechile tradiţii japoneze, fiind un romance în stil reverse-harem, cu elemente din categoria „dragoste cu năbădăi”(Tamaki şi Takuma nu par să se placă foarte mult la început). E un desen destul de simpluţ, de fapt, dar relaxant, în cazul în care cauţi ceva de umplut timpul. Pe mine nu a reuşit să mă prindă din primele două episoade, aşa că m-am văzut nevoită să-l abandonez, însă sunt sigură că are destui de mulţi fani. La urma urmelor, anul ăsta s-a lansat un al doilea sezon din Hiiro no Kakera – lucru care nu se întâmplă aşa de des prin lumea anime-urilor pe cât ar fi de aşteptat (şi în niciun caz nu pare să se întâmple şi cu serii care chiar îmi plac şi mie, la naiba!)

P.S. Tema muzicală de deschidere sună tare bine: