Insert– Paragraf introductiv în care povestesc din nou despre cât de mult a ajuns să îmi placă Robin Hobb – unul dintre autorii mei de fantasy favoriţi la momentul de faţă – şi de cât de mult am aşteptat să încep noua serie)
(Insert – Paragraf în care înşir elementele de background despre The Rain Wild Chronicles – serie care face parte din universul Elderlings-ilor şi continuă evenimentele din The Liveship Traders – mai multe detalii despre întreaga încrengătură, aici. Până acum au fost scrise trei volume, „Dragon Keeper”, „Dragon Haven” şi „City of Dragons”, iar al patrulea şi ultimul, „Blood of Dragons”, va apărea în engleză prin martie 2013. Din păcate, nu-s traduse în limba română)
(Insert – paragraf în care reiau o parte din ideile prezentate prin post-urile anterioare, a cărui concluzie este că Robin Hobb scrie un fantasy „matur”, dincolo de ceea ce oamenii asociază în mod obişnuit cu genul literar anterior menţionat. Autoarea aşează în paginile ei personaje complexe, idei filozofice, probleme „serioase”, ceva mai mult decât eterna luptă Bine versus Rău – e o lume gri în care lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ar trebui, în care problemele pot să nu se rezolve şi băieţii buni mai şi pierd. A nu se compara deci cu Petre Ispirescu. A nu se opri la Tolkien. A nu se ajunge până la Martin)
Şi acum că am scăpat de tot bagajul de paragrafe pe care ar fi trebuit să le scriu frumos şi artistic înainte să pornesc la drumul propus (vezi titlu), să începem…
După o călătorie de sute de ani, aflaţi mult prea aproape de o moarte fără amintiri, şerpii de mare au ajuns în sfârşit pe malurile râului Rain Wild, pe plaja unde îşi vor forma coconii şi unde vor renaşte, în soarele plin al verii, ca dragoni – fiinţe magice pline de graţie şi de putere, superioare oamenilor, a căror magie a stat cândva la baza civilizaţiei Elderling-ilor. Însă noua generaţie de dragoni pe care omenirea o aştepta cu nerăbdare şi chiar teamă e formată doar din schilozi. Transformarea nu s-a întâmplat aşa cum ar fi trebuit, iar în locul creaturilor maiestuoase gata de zbor, din coconi au ieşit dragoni deformaţi, betegi, incompleţi, cu aripi nepotrivite, şi, uneori, chiar lipsiţi de inteligenţă. Din gloria trecutului nu a rămas decât o serie de amintiri triste şi neclare şi câţiva dragoni neajutoraţi, rămaşi la mila oamenilor.
Mândria le-a rămas însă intactă, aşa că, atunci când situaţia devine insuportabilă, dragonii vor să caute în loc mai bun în care să îşi petreacă zilele, chiar în forma lor mizerabilă şi neputincioasă. Aşa că plănuiesc să plece spre Kelsingra, un vechi oraş al Elderling-şilor, unde odată, dragonii şi oamenii trăiau laolaltă. Nimeni nu ştie unde este oraşul sau dacă ruinele lui mai există şi nu au fost distruse în urma catastrofei naturale care a pus capăt dragonilor în trecut. Însă oamenii doresc să scape de dragonii care au devenit o povară, aşa că plănuiesc o expediţie, iar ca îngrijitori ai dragonilor îi aleg pe cei mai năpăstuiţi locuitori din oraş– cei izolaţi şi nedoriţi, care sunt atât de deformaţi de magia râului Rain Wild, încât sunt excluşi din societate şi trăiesc aproape ca nişte umbre.
Thymara este una dintre ei – o fată de 16 ani care nu ar fi trebuit să supravieţuiască. Născută cu gheare negre, a fost aruncată în noapte de moaşă, aşa cum spune tradiţia în ţinutul Rain Wild pentru bebeluşii care se nasc deja deformaţi, însă a fost adusă înapoi acasă de tatăl ei. Deşi se descurcă excelent în copaci şi la vânătoare, pentru că este atât de marcată de magie, este privită cu ură de majoritatea locuitorilor oraşului. Prin urmare, o aventură cu dragoni este singurul lucru care îi poate oferi şansa spre libertate. Iar dintre toţi, alege să devină îngrijitoarea Sintarei.
Sintara ar fi trebuit să fie o regină dragon. Ar fi trebuit să sclipească în toate nuanţele de albastru în timp ce zboară sub soarele fierbinte al verii. Ar fi trebuit să fie admirată şi temută de către oameni. Dar prezentul e crud: cu aripi prea mici şi un corp greoi, Sintara nu poate trăi viaţa unui dragon adevărat decât din amintiri. Şi, cel mai rău dintre toate, trebuie să depindă de nişte creaturi atât de nesemnificative precum oamenii.
Dincolo de malurile râului Rain Wild, în Bingtown, Alise Kincarrion se resemnase cu gândul că va ajunge fată bătrână – mătuşa cea ciudată şi excentrică. Părul roşu ca focul şi mulţimea de pistrui împânziţi pe piele nu se numără printre standardele de frumuseţe ale unei femei din Bingtown. Iar familia din care provine, deşi urmaşă a celor care au întemeiat prima oară colonia, este săracă şi nu îi asigură vreo zestre halucinant de bogată care i-ar putea creşte potenţialul. Aşa că Alise îşi găseşte o ocupaţie pentru zilele lungi de singurătate: devine expertă în dragoni. Ce-i drept, o autodidactă limitată la cărţile şi scrierile pe care le poate găsi în Bingtown. Planurile ei bine puse la punct sunt spulberate însă când Heist Finbok, unul dintre cei mai doriţi burlaci din oraş, frumos, bogat şi educat, începe să îi facă curte.
Evident, cele trei nu sunt singurele personaje ale cărţii – pe măsură ce intriga se dezvoltă, perspectivele se multiplică. Leftrin, căpitanul unei ambarcaţiuni făcută din „lemn magic” (The Tarman – prima şi cea mai veche liveship – corabie animată, cu o conştiinţă şi personalitate, construită parţial sau integral din wizardwood – material considerat iniţial un lemn magic, singurul care permitea navigarea pe apele acide ale râului Rain Wild) – şi Sedric – prietenul din copilărie al Alisei şi secretarul lui Heist – sunt doar două dintre personajele masculine principale din The Rain Wild Chronicles.
Motivul pentru care vorbesc despre primele două volume ale seriei, Dragon Keeper şi Dragon Haven, în acelaşi review este destul de simpluţ, de fapt: le-am cam citit pe amândouă pe nerăsuflate. Sinceră să fiu, nici nu mi-am dat seama când au zburat paginile. Şi Robin Hobb m-a surprins destul de mult, pentru că a crescut ritmul povestirii, sacrificând însă o parte din complexitatea cu care mă obişnuise. Câte două-trei idei despre fiecare separat:
– Primul volum din The Rain Wild Chronicles, începe într-un ritm destul de greoi (exact în stilul autoarei), dar recuperează destul de repede (de fapt, mult mai rapid decât m-aş fi aşteptat);
– Conţine suficient de multă informaţie cât să îi ofere cititorului posibilitatea să îşi aducă aminte ce s-a întâmplat în seria anterioară, fără ca lucrurile să devină plictisitoare; de fapt, sunt oferite suficiente detalii de background încât probabil că seria ar putea fi citită separat de trilogiile care o preced, The Liveship Traders şi The Tawny Man;
– După cum spuneam, Hobb pare să fi lăsat în urmă tendinţa de a intra până în cele mai mici detalii, în favoarea unui stil ceva mai dinamic – ceea ce deocamdată nu promite decât lucruri bune
– Aţi avut vreodată senzaţia că multe volume „de mijloc” din diverse trilogii sunt mai mult sau mai puţin „de umplutură”? Nu e cazul aici. Romanul devine captivant din primele pagini, intriga şi personajele evoluează minunat.
– Nu pot să nu remarc modul în care Hobb adaptează cu măiestrie fiecare capitol personajului din prisma căruia este povestit, şi nu numai ca idei şi modalitate de gândire, ci şi ca stil de a scrie. Perspectiva Thyamarei poate părea un pic copilăresc, capitolele Sintarei sunt redactate în fraze mai pretenţioase şi aşa mai departe.
– La fel ca primul volum, Dragon Haven m-a înghiţit cu totul. Ca de obicei, Hobb nu dezamăgeşte.
Lasă un comentariu
Comments feed for this article