‘There was a standing game of tiles there. I remember once a boy came to play and didn’t know any of the rules. Not even what season led, or when two winds made a trump. He bet everything he had at the first tile. He knew he was in over his head, so he risked it all at once. He thought if he kept playing, then the men at the table who knew better than he did would strip him of every length of copper he had. If he put everything on one hand – well, someone had to win, and it might be him as well as anyone else. I understand now how he felt.’
‘Did he win?’
‘No,’ Maati said. ‘But I respected the strategy.’
***
Încă 14 ani s-au scurs peste oraşele-stat ale Khaiem-ului. Abraham începe în forţă al treilea volum al seriei „Long Price Quartet” şi, dintr-o lovitură, dublează perspectiva asupra lumii, prezentând (în sfârşit) punctul de vedere al „celorlalţi”, prin intermediul generalului Galţilor, Balasar Gice… Într-un Prolog excelent scris (pe bune, Abraham scrie unele dintre cele mai bune prologuri posibile, e un adevărat maestru), Galţii se transformă din „duşmanul” fără chip care vrea răul Khaiemului într-un popor care trăieşte în frică.
Umanizarea „străinului care doreşte răul” elimină sentimentul de „undimensionalitate” care s-a păstrat de-a lungul primelor două volume, unde singura perspectivă era cea a Khaiemului, ameninţat de intrigile care au ca scop distrugerea oraşelor paşnice şi prospere, ferite de ameninţarea războiului datorită puterii Andaţilor.
Prea multe detalii despre poveste mă feresc să dau (să menţinem totul, pe cât se poate, spoiler-free:)) însă titlul cred că este destul de sugestiv – conflictul deschis, amânat atât de mult timp, este pe cale să înceapă. Iar de aici începe jocul personajelor, excelent de bine pus în scenă.
Nu vreau să fiu înţeleasă greşit – Abraham e un scriitor bun, iar seria lui, The Long Price Quartet, merită parcursă de orice fan fantasy serios, pentru că are multe de oferit. Însă nu în ceea ce priveşte construcţia lumii, pentru că la capitolul ăsta mai are multe de învăţat (deşi, în acest al treilea volum, aruncă mici detalii despre trecutul Khaiemului care adaugă puţină culoare şi profunzime lumii). Adevăratul punct forte al lui Abraham îl reprezintă personajele sale – departe de stereotipuri, chinuite de regrete, trecut şi frustrări. Atât de umane în nesiguranţa şi îndoielile lor, prind viaţă între paginile cărţii. Şi nici măcar nu le poţi înţelege pe toate.
Otah se află cel mai aproape de imaginea „eroului”, atât prin caracterul şi principiile sale, cât şi prin destinul său. Însă nu este nici pe departe eroul perfect – face greşeli (care au consecinţe importante) şi este consumat de propriile regrete şi îndoieli. Alege greşit. Adus într-un rol pe care, de fapt, nu şi l-a dorit, nu consideră că se poate ridica la înălţimea aşteptărilor.
Maati a devenit, de-a lungul timpului, un om care consideră că şi-a ratat viaţa pe toate planurile. Cu toate acestea, reuşeşte să îşi găsească un nou scop care să îi dea sens. Merită, însă, până la urmă? Pentru că, pus din nou să facă o alegere, încearcă să ia o decizie.
Iar în timp ce personajele sunt prinse în propriile lupte interioare, în cadrul restrâns al vieţilor pe care le consideră deja rutină, lumea pe care o cunosc e pe cale să se sfărşească…
În final, simt că trebuie să punctez ceva: Abraham nu este atât de aproape de realismul crud al lui George R.R. Martin pe cât ar putea să se înţeleagă din rândurile mele. Chiar deloc. Dincolo de paragrafele care te pun pe gânduri, autorul rămâne, totuşi, fidel unor elemente specifice genului fantasy (pe care nu le voi enumera, desigur). Şi în mod clar, nu îşi ucide personajele cu atât de multă nonşalanţă ca Martin:)
***
‘The andat are ideas translated into forms that include volition,’ Balasar said. ‘A poet who’s bound something like, for example, Wood-Upon-Water gains control over the expression of that thought in the world. He could raise a sunken vessel up or sink all the ships on the sea with a thought, if he wished it. The time required to create the binding is measured in years. If it succeeds, the poet’s life work is to hold the thing here in the world and train someone to take it from him when he grows old or infirm.’
***
‘We got old,’ Otah said. ‘It’s always the ones who’ve seen the most who think the world’s on the edge of collapse, isn’t it? And we’ve seen more than most.’
***
‘I’m trying to choose between what I am and what I want to be. I’m trying to want what I’m supposed to want. And I’m failing.’
***
‘Then do better,’ she said. ‘As long as you’re alive, the next thing you do can be a good one, ne?
Wind of Colours 
Lasă un comentariu
Comments feed for this article