The Price of Spring – Daniel Abraham

The world changes. Sometimes slowly, sometimes all of an instant. But the world changes, and it doesn’t change back. A rockslide shifts the face of a mountain, and the stones never go back up to take their old places. War scatters the people of a city, and not all will return. If any. A child cherished as a babe, clung to as a man, dies; a mother’s one last journey with her son at her side proves to be truly the last. The world has changed. And no matter how painful this new world is, it doesn’t change back.

Daniel Abraham e un autor care te pune pe gânduri. Iar cărţile lui, dincolo de lumea fantastică, puterile magice şi conflictele politice, sunt de un realism câteodată înfricoşător – şi nu mă refer aici la modul în care se desfăşoară acţiunea, ci la modul în care gândesc, trăiesc şi se comportă personajele. La toate acele momente şi la toate acele paragrafe care te lovesc pe nepregătite, te trag de mânecă şi îţi lasă, câteodată, un gust amar. Pasajele la care ajungi să te gândeşti mult timp după ce ai terminat de citit. Ele sunt, de fapt, lucrurile care definesc (cel puţin pentru mine) saga The Long Price Quartet (şi, în mod special, ultimele două volume), elementele care „conturează” în mod clar seria, scoţând-o în evidenţă din noianul de romane fantasy.  Iar The Price of Spring a reprezentat finalul perfect pentru această lungă poveste a unor popoare aflate în război şi a unor puteri dincolo de înţelegerea oamenilor.

Încă o dată, acţiunea face un salt în timp şi se desfăşoară la 14 ani după evenimentele care încheie volumul anterior. Lumea dezvăluită în primele pagini ale cărţii este una care nu a trecut încă peste consecinţele războiului. Iar de data aceasta, conflictul se poartă între cei care caută o soluţie pentru a depăşi problemele şi cei care vor să le repare.

Abraham şi-a purtat cele două personaje principale masculine, Otah şi Maati, prin toate etapele vieţii, de la copilărie la maturitate, iar această „călătorie” i-a reuşit minunat din punctul de vedere al construcţiei şi evoluţiei fiecăruia. Tânărul, adultul – aceeaşi persoană, trăsături diferite – e un joc foarte bine pus în scenă, mai ales când ştii şi simţi că ai în faţă acelaşi personaj, dar îţi poţi da seama exact cum s-a schimbat de la un volum la altul.

Un alt „pariu” interesant al autorului a fost modul în care şi-a ţinut departe cei doi eroi de puterea magică propriu-zisă – acest lucru mi se pare o realizare interesantă pentru un roman fantasy (şi cred că am mai spus asta o dată): să-ţi „împiedici” personajele principale să aibă acces la magie şi să poată interacţiona cu ea doar prin intermediul celorlalţi.

Ce-ar mai fi de spus? Nu mare lucru. Finalul a fost bine pus la punct, iar toate firele narative, oricât de pierdute ar fi părut la un moment dat, se încheie aşa cum ar fi trebuit. Da, mi-aş fi dorit ca Abraham să dezvolte un pic mai mult magia din spatele andaţilor. Da, mi-ar fi plăcut să coloreze mai bine trecutul oraşelor Khaiemului. Dar The Long Price Quartet rămâne o saga fantasy care merită citită, iar Daniel Abraham, un autor pe care trebuie să-ţii ochii, pentru că cine ştie ce va mai pregăti în cartea următoare – modul în care şi-a îmbunătăţit stilul narativ a fost palpabil de-a lungul celor patru volume şi cred că de abia acum va începe în forţă. Următorul pas, aşadar, ar fi să trecem la… The Dagger and the Coin.

Dar până atunci, ce final mai bun pentru mica recenzie a ultimului volum din serie, The Price of Spring, decât o parte dintre citatele despre care vorbeam mai devreme?

‘We all die sometime, Maati-kvo. Risking it sooner and for a reason is better than being safe and meaningless. Isn’t it?’

***

‘I won’t do something I know in my bones is wrong,’ Danat said. ‘If it’s the only way to save us, then we aren’t worth saving.’

***

‘But she’s changed. You said it just now. The binding gave her power, and power changes people.’

‘It changes their situation,’ Maati said. ‘It changes the calculations of what things they choose to do. What they forbear. It doesn’t change their souls.’

***

‘We could wait,’ Eiah said, her voice gray and toneless. ‘Given enough time, we’ll all die and be forgotten.’

***

Somewhere the years had pressed it out of him. Danat would see the same complexity, futility, and sorrow, given time. He was young. He wasn’t tired yet. His world was still simple.

***

The past would be lost, as it always was. Always. He didn’t bother trying to hold it.

***

‘We’re all born to die, Most High,’ Idaan said, the title sounding like an endearment in her voice. ‘Every love ends in parting or death. Every nation ends and every empire. Every baby born was going to die, given enough time. If being fated for destruction were enough to take the joy out of things, we’d slaughter children fresh from the womb. But we don’t. We wrap them in warm cloth and we sing to them and feed them milk as if it might all go on forever.’

***

A child comes into the world, and its father holds it close and thinks, If all goes as it should, I will die first. This one, I can love and never mourn for. That was all he wanted to leave for Danat and Eiah. The chance of knowing a love that they would never be called to bury. It was the world as it was intended to be.

***

There is no winning this game. I suppose it’s best that we can only play it through once.

***

‘The past doesn’t matter,’ Eiah said. ‘A hundred years ago or last night, it’s all just as gone.’

***

Maati took a deep breath – dust and rot and, after a decade and a half of utter ruin, still the faint scent of smoke. It smelled like the corpse of history.