Cioburi_de_onoarePentru că mi-au plăcut toate cele 7 romane fantasy ale lui Lois McMaster Bujold (cele 4 volume din seria The Sharing Knife, plus Blestemul Chalionului, Vânătoarea Sfântă şi Paladinul Sufletelor) pe care le-am citit până acum, am decis să fac un salt „lecturistic” în alt gen şi să dau o şansă seriei SF a autoarei, saga Vorkosigan, începând cu Cioburi de onoare, roman publicat recent şi la noi de către editura Paladin.

Scris în 1986, Cioburi de onoare o are în centru pe Cordelia Naismith, capitanul unei echipe ştiinţifice de pe Colonia Beta. În timp ce explora o planetă nou-descoperită, tabăra Cordeliei este atacată. Oamenii ei reuşesc să fugă, însă ea rămâne pe planetă, devenind prizoniera unui soldat barrayan – Captainul Lord Aral Vorkosigan, cunoscut drept „Măcelarul de pe Komarr” – care a fost abandonat de echipaj în urma unei revolte organizate de unul dintre rivalii săi.

Povestea de dragoste dintre doi protagonişti „ieşiţi din tipar” reprezintă, de obicei, unul dintre elementele cheie în operele lui Bujold, iar acest roman nu face excepţie, „victime” fiind, de această dată, Cordelia şi Aral, amândoi trecuţi, în opinia lor, de vârsta iubirilor neaşteptate. Tema romantică este frumos pusă în scenă de-a lungul romanului şi doar pentru ea ar merita să citeşti cartea:)

Însă Shards of Honor ascunde mult mai multe prin ale sale (mult prea puţine) pagini, de la intrigi politice interplanetare până la tehnologii care par de-a dreptul plauzibile în momentul de faţă (sau chiar există deja, într-o formă sau alta… cu excepţia navelor spaţiale şi a călătoriilor prin găurile de vierme, desigur), scene de acţiune şi momente emoţionante, plus câteva fraze menite să te mai şi pună puţinel pe gânduri… filozofice. Plus o tonă de umor în stilul inconfundabil al lui Bujold, care traversează capitolele de la un capăt la altul 😀

În opinia mea (neavizată, de cititor doar ocazional de science-fiction ce sunt), Cioburi de onoare este un SF „light” (ştiu, probabil că nu există o astfel de categorie pe lumea asta, aşa că mi-o însuşesc) – nu musteşte de descrieri tehnice detaliate, nu aduce în discuţie teorii specializate de prin fizică, chimie sau matematică şi, în esenţă, nu sperie pe nimeni cu ameninţarea „supra-tehnologizării” paragafelor – oricine poate să parcurgă romanul lui Bujold, chiar dacă nu a mai pus mâna pe o altă carte din acest gen, chiar dacă e anti-tehnologie. Evident, fanii consacraţi ai SF-ului nu vor avea vreo problemă cu ea.

Romanul ascunde câte ceva pentru toţi – sigur vei găsi ceva să-ţi placă, dacă îi dai o şansă: o planetă nouă cu nişte creaturi misterioase, comploturi, aventuri pe nave spaţiale, romance-ul amintit mai devreme, autoironia personajului principal, întorsături de situaţie şamd şamd, lista continuă, iar fiecare cititor poate găsi altceva de care să se agaţe. Iar Cordelia şi Aral reprezintă genul de personaje de care ajungi să te ataşezi repede, fiind „eroii buni” până în oase, întotdeauna ghidaţi de onoare. Singurul lucru pe care l-aş putea spune „de rău” ar fi că lucrurile par un pic prea grăbite, iar cartea – mult, mult prea scurtă. Desigur, aceasta este doar unul dintre „stâlpii” de bază pentru întreaga sagă Vorkosigan, aşa că povestea se va „construi” treptat şi cu răbdare în volumele următoare – aici e doar un început.