1_Barrayar_coperta

Endure pain, find joy, and make your own meaning, because the universe certainly isn’t going to supply it. Always be a moving target. Live. Live. Live.

***

“Do you think I have a chance at a normal life?” He gazed, not at her, but into the dark.

“You make your own chances, Kou. And your own dances.”

***

Romanul Barrayar continuă întâmplările din Cioburi de onoare – Cordelia Naismith şi Aral Vorkosigan, aflaţi acum pe planeta militară (plină de hiper-obsedaţi politic) Barrayar, se confruntă cu urmările unui război spaţial şi cu ameninţarea unui război civil, în umbra iminentei morţi a împăratului. Să dau mult prea multe detalii ar însemna să divulg aproape tot finalul cărţii precedente, aşa că mă limitez la a spune doar atât despre intrigă, urmând ca cei curioşi să citească romanul în engleză sau să aştepte publicarea ei în română.

De această dată, Bujold îşi acordă mai mult timp pentru descrierea lumii (poate pentru că acţiunea se petrece pe o singură planetă şi nu ţopăie aleatoriu prin spaţiu şi trei lumi diferite:). Universul barrayan este privit prin ochii Cordeliei, un „intrus” social în această lume a cărei istorie a cuprins, la un moment dat, şi o perioadă de izolare faţă de restul planetelor locuite. Izolarea a fost elementul determinant în formarea culturii barrayane actuale, marcată de patriarhism, centrată pe politică şi pe importanţa acordată gradelor militare, cu o delimitare strictă a rolurilor şi statutului claselor sociale. Diferenţele (absurde, prin comparaţie cu planeta natală a Cordeliei) sunt primele care ies în evidenţă pe măsură ce protagonista încearcă să-şi depăşească şocul cultural.

3_barrayarMică impresie personală – Barrayar seamănă foarte mult cu Pământul din istoria reală apropiată, în timp ce Colonia Beta (casa Cordeliei) ar ilustra un viitor îndepărtat extraspaţial idilic al omenirii… sau chiar forma pe care societatea occidentală actuală încearcă să o atingă în prezentul zilelor noastre. Comparaţia ar fi dată nu doar de punctele care fac cele două lumi atât de distincte din punct de vedere social (prima, aproape spartană, condusă de către bărbaţi, marcată de lupte politice şi de importanţa clasei, unde rolurile masculin-feminin sunt bine delimitate – a doua, egalitară din punctul de vedere al genurilor, puternic bazată pe tehnologie), ci şi de diferenţa de resurse. Barrayar este descrisă drept o planetă idilică, bogată în resurse naturale, cu un relief bogat, unde oamenii pot trăi în spaţiul exterior, în timp ce pe Colonia Beta există o restricţionare a consumului, oamenii nu pot trăi în spaţiul deschis fără a avea nevoie de filtre de protecţie, tehnologia a acaparat majoritatea aspectelor existenţei şi a schimbat multe obiceiuri şi activităţi umane. Toate acestea adunate, plus un comentariu al personajului principal feminin, m-au dus cu gândul la asemănarea cu Terra şi, mai mult, la o încercare a autoarei de a atrage atenţia asupra problemelor ecologice cât se poate de reale ale planetei noastre, distrusă de poluare şi de inconştienţa umanităţii. … Saaaaaau poate a fost doar o impresie:)

Povestea are partea ei de întorsături neaşteptate, însă alunecă, de multe ori, pe căi previzibile – însă nu e previzibilul plictiselii crunte, ci al potecilor literare cunoscute şi sigure, care îţi vor fi mereu dragi, nu cele care ţi se surpă sub picioare într-un singur paragraf (pentru cititorii care consideră că am luat-o pe arătură în acest moment – sincer, oameni buni, mă străduiesc să dau indicii vagi şi să menţin totul spoiler free! e de muncă la treaba asta, nu glumă!)

2_barrayar_copertaAral şi Cordelia sunt personajele principale pe care le placi fără să vrei, dar acţiunea e susţinută şi de aflaţi ceva mai în spatele luminii reflectoarelor. Koudelka şi Droushnakovi completează perfect cercul personajelor secundare: amândoi sunt respinşi de societate şi  încearcă să lupte cu prejudecăţile. Într-o lume marţială strictă, în care abilităţile ofensive reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte pentru un soldat, Koudelka este rănit la datorie şi, în urma accidentului, rămâne cu dizabilităţi severe. Contextul l-ar obliga, în mod tradiţional, să părăsească rangurile militare, însă lui i se oferă şansa să rămână. Chiar şi cu un post care îl ţine departe de conflictele fizice, dizabilitatea lui devine motivul excluderii sociale de către ceilalţi soldaţi şi, evident, un motiv de depresie. În aceeaşi lume marţială strictă, Droushnakovi este o femeie care a ieşit din tiparele rolului social impus genului ei, devenind garda de corp a Prinţesei. Ca femeie, nu poate fi însă un „soldat adevărat”, ci doar o „imitaţie”. Din punct de vedere social, este prinsă la mijloc – nu poate face parte cu adevărat nici din rândurile militarilor, dar nici nu se consideră parte a cercurilor sociale formate de femeile din clasa ei. Astfel, cele două personaje întâmpina, în esenţă, aceeaşi problemă, a discriminării, chiar dacă pe baza unor criterii diferite. Una peste alta, Bujold construieşte, prin intermediul lor, o altă frumoasă poveste de dragoste, desfăşurată într-un plan secundar.

Pe scurt, şi ca să rămân în câmpul spoiler free de care am ţinut cu dinţii, Barrayar mi s-a părut un roman mult mai bun decât Cioburi de onoare, mai intens, mai bine construit, o continuare perfectă pentru saga Vorkosigan – serie SF care se anunţă … din ce în ce mai interesantă.

***

Şi pe final, câteva citate care merită păstrate…

“It’s… a transcendental act. Making life. I thought about that, when I was carrying Miles. ‘By this act, I bring one death into the world.’ One birth, one death, and all the pain and acts of will between. I didn’t understand certain Oriental mystic symbols like the Death-mother, Kali, till I realized it wasn’t mystic at all, just plain fact. Our children change us… whether they live or not.”

***

Any community’s arm of force–military, police, security–needs people in it who can do the necessary evil, and yet not be made evil by it. To do only the necessary, and no more. To constantly question the assumptions, to stop the slide into atrocity.”

***

“But pain… seems to me an insufficient reason not to embrace life. Being dead is quite painless. Pain, like time, is going to come on regardless. Question is, what glorious moments can you win from life in addition to the pain?”

***

Children might or might not be a blessing, but to create them and then fail them was surely damnation.