Copertă pentru The Vor Game realizată de artistul croat Esad T. Ribic

Copertă pentru The Vor Game realizată de artistul croat Esad T. Ribic

“The key of strategy, little Vor,” she explained kindly, “is not to choose a path to victory, but to choose so that all paths lead to a victory. Ideally. Your death has one use; your success, another.

***

E prima oară când citesc o serie ale cărei volume nu au fost lansate în ordine strict cronologică şi, mai mult, care pot fi abordate cam oricum îşi doreşte cititorul (autoarea însăşi declara, undeva printr-un cuvânt de încheiere, că una dintre provocările puse de saga Vorkosigan a fost să ofere în fiecare carte informaţie suficientă pentru ca cititorii să poată înţelege informaţiile esenţiale de fundal, indiferent de ordinea în care aleg să citească romanele, dar nu atât de multă informaţie încât aceştia să se plictisească). Eu am preferat firul cronologic intern al seriei, urmărindu-l pe cât a fost posibil. Şi aşa am ajuns la ceea ce ar putea fi numit, cumva, un fel de al patrulea volum (daaaaaacă nu sunt puse la socoteală nişte nuvele, povestiri şi un roman care se desfăşoară cu 1000 de ani înaintea naşterii lui Miles… oricum, pentru cei care au nelămuriri, iată).

Nu ştiu cum a reuşit, dar Bujold a făcut din The Vor Game un roman de aventuri intergalactice care generează de două ori mai multă adrenalină paragrafială decât The Warrior’s Apprentice – e ca şi când ar fi turnat cafeină concentrată peste firul narativ şi apoi a lăsat-o să şi facă efectul:)

(atenţie, urmează ceea ce ar putea fi considerat un mini spoiler pentru finalul The Warrior’s Apprentice)

O variantă a coperţii pentru ediţia hardcover

O variantă a coperţii pentru ediţia hardcover

La absolvirea Academiei Imperiale Militare, fiecare recrut primeşte un post în armată, conform aptitudinilor sale. Dar nu şi Miles, care, în ciuda problemelor lui fizice, este plasat în infanterie şi numit ofiţer meteo în cea neplăcută bază militară barrayarană – cea de pe Insula Kyril, unde este trimisă de obicei pleava armatei… Motivul? Nu este în stare să respecte ordinele date de superiori şi stricta disciplină militară. Iar cei care ştiu deja cam ce-i poate pielea lui Miles îşi vor da probabil seama că şi această încercare de „supunere” în rânduială cu ierarhia Armatei, de altfel voit asumată şi de personajul însuşi, va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să se transforme într-un dezastru. Iarăşi:)

De la probleme neaşteptate pe o insulă îngheţată la o acuzaţie de trădare, o misiune eşuată în spaţiu, o întâlnire complet neaşteptată, o reluare a unor vechi atribuţii şi o altă confruntare armată neprevăzută, The Vor Game nu lasă cititorul să ia o pauză. Deloc. Este exact genul de roman care se lipeşte de mâinile tale ca un magnet de uşa frigiderului. Îţi ia ceva timp şi voinţă să pui cartea la locul ei pe raft şi să-ţi mai vezi de alte lucruri, gen… somn…

the_vor_game_2Miles Vorkosigan – greu să nu-l îndrăgeşti. Născut cu dizabilităţi, luptă ca să îşi depăşească limitele şi să aibă şanse egale cu cei „normali”. Aflat în umbra gloriei tatălui său, încearcă să se impună prin inteligenţă şi să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Are o minte ascuţită, un simţ al umorului şi al autoironiei care îi anulează orice posibile acuzaţii de orgoliu, vrea să facă doar ceea ce este bine şi să îşi respecte toate promisiunile, ca un adevărat Vor, este loial împăratului şi propriilor convingeri, câteodată greşeşte, câteodată riscă şi câştigă – cu alte cuvinte, Eroul Buinelui până în măduva oaselor, dar scos din forma idealizată şi, prin imperfecţiunile sale, umanizat.

Bujold ştie să-şi joace bine piesele pe tablă – fiecare mutare a pionilor aduce o schimbare a poveştii, umorul taie din când în când în diagonală cele mai serioase scene, citatele demne de reţinut traversează tabla de la un capăt la altul, ca să ai la ce te gândi, iar regele e exact acolo unde nu te aştepţi (pun intended:)

Coperta primei ediţii

Coperta primei ediţii

Şi că tot veni vorba, uit mereu să spun câte premii a tot primit Lois McMaster Bujold pentru lucrări de-ale ei, multe dintre ele din saga Vorkosigan. Mă revanşez parţial acum: The Vor Game a câştigat premiul Hugo la categoria „Cel mai bun roman” în 1991 şi a primit, în acelaşi an, o nominalizare pentru premiul Locus.

Toate romanele din seria Vorkosigan au făcut parte din categoria SF-ului „light” (conform propriei clasificări a autoarei acestui review, ahem ahem) – nu sufocă cu termeni tehnici şi tehnologii şi rămân perfect accesibile oricui, chiar şi unui pasionat până la extrem de fantasy care s-a întâmplat să se rătăcească temporar în universul tehnologiilor încă imaginate şi al navelor spaţiale.

Din citatele care mi-au făcut cu ochiul:

Corporal Olney watched with faint contempt as Miles fumbled around finding everything. All right, so I’m slow, Miles thought irritably. New and green. This is the only way I’m gonna get less new and green. Step by step. He controlled his self-consciousness with an effort. Previous painful experience had taught him it was a most dangerous frame of mind. Concentrate on the task, not the bloody audience. You’ve always had an audience. Probably always will.

***

A weapon is a device for making your enemy change his mind. The mind was the first and final battleground, the stuff in between was just noise.

***

This time is now. The word is go.

***

He who hesitates, is had.

***

„Our officer cadre thinks that mercenaries have no honor, because they can be bought and sold. But honor is a luxury only a free man can afford. A good Imperial officer like me isn’t honor-bound, he’s just bound. How many of these honest people have I just lied to their deaths? It’s a strange game.”

***

‘Home is where, when you have to go there, they have to take you in.’