– Spune-mi o poveste.

Ma uit dupa un strop de ploaie care aluneca pe geam, de suuuus de tot, pana pica pe metalul portierei. Pic, pic, pic, canta pe capota.

– Esti prea mare pentru o poveste, vine raspunsul.

– Nu sunt!

Click, cheia in contact, brrruuuuuuuummmm, sunetul motorului si un tunet lung uruie impreuna. Imi balangan picioarele pana ating cu varfurile pantofilor torpedoul. Poc, poc, poc.

– De ce ai rupt florile din ghiveci?

– Nu le-am rupt eu.

– Andrei si Diana te-au vazut tragand de ele.

– Nu m-au vazut. Spune-mi o poveste. Mai avem mult pana ajungem acasa?

Sus-jos, sus-jos, fssshhh, fssshhhh, stergatoarele se misca pe parbriz si vreau sa le prind cu degetul.

– Nici n-am plecat bine. Fie, o sa-ti spun astazi o poveste. Una adevarata.

– Nu sunt toate adevarate?

– Nu sunt. Dar asta este, asa ca ascult-o bine. A fost odata, ca daca n-ar fi nu s-ar povesti, un popor stravechi de oameni cu piele alba si par negru.

– Faceau magie?

– Nu. Dar locuiau pe o insula in mijlocul oceanului, pe cea mai frumoasa insula din lume. De jur imprejurul ei, apele erau din cel mai pur albastru, iar spuma valurilor era alba ca laptele. Stancile de pe mal erau impodobite de scoici ca niste perle, iar printre ele sclipea nisipul cel mai fin. Muntii de pe insula aveau piscurile pana la nori, iar prin padurile verzi ca smaraldele zburdau caprioare si cerbi.

– Era frumoasa?

– Era, dar pe cat de frumoasa, pe atat de periculoasa era insula. Cand vanturile se-nfuriau, veneau ca taifunurile si smulgeau copacii din radacini. Cand pamantul fierbea, vulcanii scuipau lava, iar cand se mania, se scutura in cutremure care crapa stancile. Apoi oceanul se umfla si valurile mari inghiteau malurile.

– De ce?

– Asa se intrebau si oamenii de acolo. „De ce? De ce sa fim asa de oropsiti pe insula noastra cea frumoasa? De ce nu putem sa ne bucuram de apa albastra si turmele de caprioare, de padurile dese si de soarele stralucitor, fara sa ne temem de tremurul pamantului, de vanturile rele si de lava fierbinte?” Asa au plans oamenii pana cand, intr-o zi, un batran intelept a ajuns la ei, pe cea mai frumoasa insula din lume. „Cum ai ajuns pana la noi”, l-au intrebat oamenii, „caci noi suntem inconjurati de ape neimblanzite si cu greu le poti trece fara ca valurile sa-ti inghita barca.” „Cu rabdare si prin mila zeului ocean”, le-a raspuns batranul intelept, „caci el m-a calauzit pana la malurile voastre”. „Zeul ocean?”, s-au minunat oamenii in cor. „Daca este un zeu atat de puternic, ne vom inchina si noi la el”. Batranul insa le-a zambit si le-a spus: „Dar apoi, de la mal, zeul vulpe mi-a aratat drumul prin padure, iar zeul cerb mi-a fost calauza pe potecile neumblate. Si zeita soarelui mi-a incalzit obrajii, iar zeul vantului m-a purtat peste munti.” Oamenii l-au intrebat atunci: „Dar cati zei exista, la cati trebuie sa ne inchinam ca sa ne apere?”. Si batranul le-a raspuns: „Cati copaci si cate pietre, cate animale, cati munti si cate rauri, cate valuri si cate fulgere, atatia zei sunt, si sa le aduceti ofrande. Caci spiritele rele si spiritele bune sunt de jur imprejurul vostru, in Natura care va inconjoara. Aceasta este Calea Zeilor.”

– Adica erau zei peste tot?

– Da, peste tot, in toate lucrurile, in toata Natura, in plante si animale. Chiar si in flori, sa stii. Fiinte magice ascunse de multe ori privirii, pe care puteau sa le vada cateodata cei care le aduceau ofrande. Cum era Inari, la marginea padurilor, care aparea ca o vulpe alba, uriasa, pe spatele careia copiii puteau sa zboare, pe deasupra campiilor, aproape de nori.

– Zburau peste campii, repede, asa cum mergem noi acum?

– Da. Pluteau peste zeii si zeitele florilor, care isi plecau capetele pline de petale. Si in floarea din ghiveci pe care ai rupt-o astazi era un mic zeu, sa stii.

– Dar, mami, n-am rupt-o eu.

Norii s-au dus si soarele straluceste prin parbriz. Ma uit pe geam si imi imaginez ca plutesc pe spatele unei vulpi mari, imense, in viteza masinii.

***

Atatia ani mai tarziu si tot imi aduc aminte de povestea asta de fiecare data cand ma urc la volan. Cine ar fi crezut ca o dupa-amiaza din copilarie m-ar fi marcat atat? Dar sa zeifici natura, sa imblanzesti prin ofrande fortele invizibile care te inconjoara este o credinta care ma mai fascineaza si acum. De acolo a plecat respectul meu pentru natura, de la un basm inventat cu gandul la cultul japonez Shinto, doar pentru ca eu sa ma simt vinovata pentru o floare. Evident, mintisem, eu o rupsesem, dar vina a venit abia pe urma. Abia cu mult mai tarziu, de fapt, cand cuvintele „poluare” si „mediu inconjurator” au inceput sa insemne mai mult decat temele de la biologie.

Insa de trei saptamani am reusit sa scap de o vina mica. Sa scap de senzatia ca de fiecare data cand intorc cheia in contact, sugrum nitel planeta, sau cand bag piciorul in acceleratie, indes toxine cu ghiotura in gatul atmosferei. Caci eram nitel ipocrita, si stiam: tot militand impotriva poluarii, incercand sa-i conving pe ceilalti sa fie mai atenti, apoi urcandu-ma, dupa discursurile eroice, intr-un automobil care scuipa gaze de esapament mai ceva ca un vapor cu aburi. Acum lucrurile s-au schimbat: mi-am luat un automobil hibrid, un Toyota Auris Hibrid de ultima generatie. Ce imi place cel mai mult, oare, la masina mea cea noua? Ca are doua motoare, unul electric si unul termic, care functioneaza in tandem perfect? Ca e prietenoasa cu mediul, consuma mai putin, are emisii zero in modul integral electric si elimina cu pana la 40% mai putin CO2 decat vehiculele traditionale? Ca emisiile de oxizi de azot sunt reduse cu pana la 1/10 fata de motorul diesel? Glumeeeesc, imi place totul.

Ma asez zambind la volan, cu gandul la dupa-amiaza de atunci. E o alta masina, ce-i drept, insa am aceeasi senzatie ca plutesc, nu conduc, pe spatele unui zeu napraznic, al unui kami al meu, pe patru roti.

***

Acest articol (verde) participa la SuperBlog 2013.

Toyota_hybrid