E sambata dimineata si eu zac afundata in plapumi si perne. Ceasul n-o sa urle isteric, eu n-o sa sa ma prabusesc din pat, n-o sa ma tarasc prin casa, n-o sa trantesc la nimereala haine pe mine, n-o sa ies valvartej pe usa, n-o sa alerg ca sa prind autobuzul…. Nope. E weeeeeekend, sunt lenesa si pot sa dorm oricaaaat.

Da’ … de ce m-am trezit?

Ceva se foieste langa mine. Ah, mi-aduc aminte. Un pic mai devreme, Azor, cainele meu, care-i mai lenes ca mine, s-a indesat si el sub plapuma. Isi face loc cu greu prin straturile de textile si se aseaza, in sfarsit, la locul lui preferat, ingramadit sub bratul meu. Imi trec degetele prin blana lui. Ce fina e, samponul ala nou chiar si-a facut treaba … Simt o gadilatura pe sub brat si ma scarpin in treacat. Si parca a mai slabit un pic, Azor. Va trebui sa-i mai iau niste boabe din alea cu vita, cum ii plac lui… Ca-i pretentios. Si hrana asta uscata pentru caini costa al naibii…Ma cuprinde o amorteala, acoperita pana la ochi cu plapuma. Ma scarpin pe gat, imi gasesc locul pe perna… Si cum stam noi asa, la caldura, Azor incepe sa toarca….

Ce frumos, Azor… cum torci tu ca o pisica… Prrrrrr, prrrrrr, prrrrrrrrr….

pisica_windofcoloursCa o pisica…

….

Eu n-am nicio pisica… Ce nai…ba?!

Sar din pat cat colo si ma impiedic de fotoliu, cat p-aci sa cad lata pe covor. De sub plapuma, tusti!, o umbra agila o ia la goana si ajunge sub masa.

– Ce pisici baltate?! (ma indrept pe picioare, cu parul valvoi si neintelegand ce se intampla) Azor?

– Miaaaaauuuuuuuuuu, de sub masa, dispretuitor. Nu-s mai multe pisici, doar una, si nu e nici macar baltata: e motanul negru al vecinilor, aparut de nu se stie unde la mine in camera.

– Princess! (da, il cheama „Princess”. Stiu, n-are niciun sens sa iti numesti motanul „printesa”, nu intrebati) Zat, pleaca, husi!

Princess imi face pe plac, chipurile, si isi ia avant de sub masa, pe fotoliu, peste mine, direct pe dulap. Ma feresc de un bibelou directionat spre capul meu si intind mana sa-l prind, dar n-ajung la motan cu niciun chip. Iar el n-are nicio treaba, se spala pe o laba, zvacnind din coada si mai daramand vreo doua pixuri. Am urcat pixuri pe dulap, serios???

Princess profita de confuzia mea temporara ca sa sara cu gratie de pe dulap inapoi in pat. Apoi se repede spre noptiera, dar, eroare, a calculat gresit si cade in geanta lasata deschisa pe jos.

– MIAAAAAAU, urla Princess in disperare, pentru ca acum s-a incurcat in captuseala si se zbate in toate directiile, cu tot cu geanta, un ghem de gheare si piele rostogolindu-se pe covor. Servetele, rujul, oglinda, cheile sar ca popcorn-ul peste tot. Eu, la fel de disperata, ma reped sa-mi salvez geanta, lucrurile, sa scot pisica de acolo, orice. N-apuc sa ajung, Princess se descalceste si o zbugheste afara din camera. O iau dupa ea prin hol. Usa de la apartament e de pereti. Nici urma de motan. Mai grav, insa, nici urma de Azor.

– Azooooooor! AZOOOOOOOR!

Te pomenesti ca asta a zbughit-o afara. Imi iau papucii in picioare la repezeala si plec valvartej pe scari. Sigur a iesit din bloc, caine zapauc, sper sa fie in gradinitia din fata si sa nu o fi luat-o aiurea pe strazi! Ma imping cu forta in usa de la intrarea in bloc si aproape daram pe cineva. Cand imi ridic privirea sa imi cer scuze, e sefa de la resurse umane, insasi imaginea perfectiunii, din varful cocului si rama ochelarului pana in botul pantofului. Cea mai aranjata tipa de la birou. Cea mai sofisticata. Si cea mai nesuferita si mai bagacioasa. Cu care ar trebui sa am un interviu luni, pentru o posibila avansare. Ramanem fata in fata in liniste. Ea, ridicandu-si ochelarii pe nas si mutand sacosa de cumparaturi in mana stanga. Eu, respirand repede, in pijama, in papuci, cu parul valvoi, ochii umflati de somn si cea mai uluita expresie posibil.

– Buna dimineata, zice.

Ingan un „’neata” gandind la viteza maxima. Ce sa ii ziiiiiic? „Am coborat in pijama pe scari pentru ca m-a trezit din somn pisica a vecinilor si mi-a fugit cainele din apartament pe usa care nu stiu cum s-a deschis”??? Ma cutremur intern la gandul rostirii acestei insiruiri de cuvinte. Si luni voiam sa fac impresie buna, sa arat impecabil, sa fiu sigura pe mine, sa …

–  Si eu care voiam sa iti dau vestea la interviul de luni, dar acum m-ai prins. (un chicotit mai fals ca hainele de firma din Obor). M-am mutat in blocul tau, o sa fim vecine. (un zambet dulceag, ca de plastic) Nu e minunat?

Dureaza o secunda pana procesez cuvintele. Apoi pana cand imi apare, in fata ochilor, viitorul: intalnirile pe scara din intamplare, saluturile prefacute, mersul de dimineata impreuna spre serviciu, inapoi de la serviciu, mereu cu ochii pe mine si pe hainele mele, pentru totdeauna, totdeauna, totdeauna… Ajutoooooooooooor!!!!

Sar din pat, cat p-aci sa am prabusesc peste margine. E sambata dimineata si pana acum 2 secunde zaceam afundata in plapumi si perne. A fost un vis, linisteste-te, linisteste-te…. respira…!

…Ceva se foieste langa mine.

***

Aceasta (mica si agitata) povestioara participa la competitia SuperBlog 2013, in proba 14 sponsorizata de Reeija.ro.

Nota: Nicio pisica si nicio geanta nu au fost ranite in urma redactarii acestui articol.