K – cine-i gata pentru acţiune cu lopata?

Căutam de mult un anime bun de acţiune, care să mai aibă şi ceva dincolo de confruntări fizice între personaje care mai decare mai puternice (a se citi cafteală). Îl găsisem şi-l începusem pe K (cunoscut şi ca Project K) de acum destulă vreme, de când era ongoing, dar pentru că apărea o dată pe săptămână şi pentru că atenţia mea era împărţită în multe-multe locuri, am abandonat pe la episodul 8. Nu-l uitasem, iar zilele astea s-a făcut momentul să-mi închei socotelile cu el.

Pe scurt, să-l reiau şi să-l văd cap-coadă (în ritmul meu, nu într-o agonie săptămânală în care secvenţele statice păreau cu adevărat o pierdere chinuitoare de minute, dar care, la o vizionare în pas alert, s-au potrivit perfect în peisaj) a fost o idee super bună (yaaay, felicitări mie:).

Acum vine partea mai grea… Ştiu că oricât aş scrie cuvinte înţepenite pe o pagină, tot nu pot să redau exact tot ce mi-a plăcut (la acest anime în particular, dar afirmaţia e valabilă pentru orice serial animat/ carte). Promit că încerc.

Steelheart – Brandon Sanderson loveşte din nou

There are no good Epics. None of them protect us. Power corrupts, and absolute power corrupts absolutely. We live with them. We try to exist despite them. Once the Capitulation Act was passed, most people stopped fighting. In some areas of what we now call the Fractured States, the old government is still marginally in control. They let the Epics do as they please, and try to continue as a broken society. Most places are chaos, though, with no law at all. (Steelheart, Brandon Sanderson)

Dacă oamenii ar dobândi puteri supranaturale, ne-am aştepta să fie, măcar o parte din ei, supereroii din benzile desenate şi cărţile pe care le citim. Dar dacă, de fapt, ar deveni cu toţii nişte monştri încrezuţi, „the villains” ai fiecărei poveşti, şi printre ei n-ar exista niciun erou care să salveze lumea? Aceştia sunt Epicii (the Epics) din viitorul distopic creat de Brandon Sanderson în romanul său (young adult) Steelheart: cei care au câştigat puteri inexplicabile şi, încetul cu încetul, au ucis, au distrus şi şi-au împărţit lumea. Iar niciunul dintre ei nu a devenit Erou.

„Lift” – Un capitol din „Words of Radiance”

Toată lumea aşteaptă luna martie pentru că vine primăvara, numai fanii disperaţi ai seriei Stormlight Archives o aşteaptă pentru că apare volumul al doilea, Words of Radiance (sper să vă ţineţi de cuvânt cu 4 martie ăsta, oameni buni).

Între timp, pentru cei care au o jumătate de oră la dispoziţie şi vor să şi-o petreacă citind ceva bun, pe site-ul Tor.com există un prim capitol din Words of Radiance, absolut spoiler-free, numit Lift. În centru se află un personaj nou nouţ, o hoaţă de doar 13 ani pe nume Lift, cu nişte abilităţi mai mult decât interesante.

Deşi stilul mi s-a părut foarte young-adultish (dar se potriveşte personajului), capitolaşul mi-a adus aminte de ce îl iubesc pe Sanderson:)

Şi-n încheiere, un citat rătăcit:

„Lift didn’t like their type. Thieving shouldn’t leave bodies. Leaving bodies was easy. There was no challenge to it if you could just kill anyone who spotted you.”

Merry Christmas!

UPDATE: Tor ne face o surpriză şi ne oferă în avanpremieră şi:

– prologul plus capitolele 1 şi 2

– capitolele 3, 4 şi 5

– capitolele 6, 8 si 9

– capitolele 10, 12, 14 şi un interludiu

Allegiant

Nu.

Nu. Pur şi simplu, NU.

Am avut o înţelegere, Carte. Am avut o înţelegere, iar tu îmi înfigi cuţitul în spate, fără ca măcar să ai vreo scuză.

Aceasta nu este o recenzie, ci o plângere, adresată nimănui, plină de spoilers, fără nicio utilitate. Despre al treilea şi cel de pe urmă volum al seriei Divergent, Allegiant. Care reuşeşte să dea de pereţi cu toată seria.

*Text scris sub influenţă emoţională. MEGA SPOILERS AHEAD*

Insurgent

Evident,de fiecare dată când citesc cărţi din astea mititele şi agitate, gen Divergent, intru într-un ritm din ăla nebun în care termin un volum şi imediat sar la următorul, fără niciun pic de pauză pentru respirat (sau pentru scris recenzie la timp). Cam aşa am păţit cu Insurgent, volumul doi al seriei scrise de Veronica Roth, pe care mi-e puţin greu să-l separ, în acest moment, din firul narativ integral (începe exact de unde a rămas volumul anterior, oameni buni, ce pot eu să-i fac?).

Nu vă faceţi griji şi nici iluzii: eroina noastră bătăioasă încă încearcă să îşi rezolve problemele de identitate, încă merge pe dibuite în privinţa relaţiilor personale (love&friendship wise), încă se chinuie să afle mai multe despre lume (şi folosesc această expresie la propriu, pentru că întrebările rămase fără răspuns din primul volum îşi vor găsi, într-un final, ceva răspunsuri, datorită căutărilor acerbe ale lui Beatrice). Desigur, nu mă aşteptam să ieşim din genul young adult, dar Insurgent pare o carte un pic mai matură, un pic mai complexă şi, pe de-a-ntregul, mai bună decât predecesoarea. Şi, oameni buni, all hail şi un hip-hip ura!!! pentru … romanul young adult FĂRĂ triunghi amoros!

Divergent

Colinde în radiouri şi luminiţe de Crăciun în tot oraşul? Se pare că e perioada aceea a anului în care… descopăr un nou roman young adult şi îl citesc la viteza luminii (de exemplu, acum câteva ierni făcusem o obsesie complet nemotivată pentru Casa nopţii). Nu mă întrebaţi ce legătură logică există între cele două elemente – se pare că apropierea zăpezii determină, în cazul meu, o dorinţă puternică de a citi nişte YA bun.  Pe scurt, conexiunea logică nu există şi nu contează. Important e să ne concentrăm pe ce avem la îndemână, adică pe Divergent, primul roman din seria omonimă a autoarei Veronica Roth. Cum am aflat de ea? Simplu: am văzut trailer-ul filmului care va apărea în martie anul viitor. Profit de ocazie pentru a  saluta iniţiativa hollywoodiană de a prelua cât mai multe bestseller-uri (young adult, dar nu numai) şi de a le adapta în producţii cinematografice: am convingerea că ajută foarte mult la răspândirea lecturii în zilele noastre (măcar la o parte din populaţia tânără), în condiţiile în care din ce în ce mai puţini „young adults” par dornici să citească.

Dar destul cu discuţiile despre societatea actuală, când în Divergent avem de explorat o lume „nouă”, distopică: un viitor post-apocaliptic în care oamenii sunt împărţiţi în cinci facţiuni, centrate, fiecare, în jurul unei virtuţi: Abnegation (Abnegaţie), Dauntless (Curaj), Erudite (Cunoaştere), Candor (Adevăr) şi Amity (Prietenie). Comportamentul membrilor este definit de regulile şi aşteptările facţiunii din care fac parte şi, conform acestora, îndeplinesc anumite roluri în societate. Pe scurt şi simplificat, câteva exemple: oamenii din Dauntless, neînfricaţi, păzesc gardurile din exterior, membrii facţiunii Amity sunt responsabili pentru serele şi grădinile care asigură mâncarea, erudiţii se ocupă de dezvoltarea tehnologică, altruiştii fac muncă de voluntariat şi se ocupă de conducerea politică, pentru că sunt interesaţi doar de binele celorlalţi.

Copac cochet

Toamna a ars frunze in soare

Muscata fermecata

E cinci fara un sfert si, desigur, eu stau singura cuc in fata cinematografului. Lumea intarzie. Iarasi. E greu sa fii cea mai punctuala din grup, of. Ma autocompatimesc o vreme, apoi incep sa numar masinile care hurducaie pe straduta ingusta. Zece Dacii si un Volvo mai incolo, ma plictisesc de aceasta activitate neproductiva si ma apuc sa scotocesc prin geanta, intr-o alta incercare de a-mi ocupa timpul. Pipai cheile,  portofelul, o cutie cu leucoplast, o cutie rotunjita.. adica crema mea Doina. O scot din geanta si ma uit la numele scris cu mov pe capac, abia distingandu-se in lumina becurilor de pe strada. Aproape imediat imi amintesc de o alta seara in care am citit numele „Doina” pe un ambalaj, de mult, de tot.