divergentColinde în radiouri şi luminiţe de Crăciun în tot oraşul? Se pare că e perioada aceea a anului în care… descopăr un nou roman young adult şi îl citesc la viteza luminii (de exemplu, acum câteva ierni făcusem o obsesie complet nemotivată pentru Casa nopţii). Nu mă întrebaţi ce legătură logică există între cele două elemente – se pare că apropierea zăpezii determină, în cazul meu, o dorinţă puternică de a citi nişte YA bun.  Pe scurt, conexiunea logică nu există şi nu contează. Important e să ne concentrăm pe ce avem la îndemână, adică pe Divergent, primul roman din seria omonimă a autoarei Veronica Roth. Cum am aflat de ea? Simplu: am văzut trailer-ul filmului care va apărea în martie anul viitor. Profit de ocazie pentru a  saluta iniţiativa hollywoodiană de a prelua cât mai multe bestseller-uri (young adult, dar nu numai) şi de a le adapta în producţii cinematografice: am convingerea că ajută foarte mult la răspândirea lecturii în zilele noastre (măcar la o parte din populaţia tânără), în condiţiile în care din ce în ce mai puţini „young adults” par dornici să citească.

Dar destul cu discuţiile despre societatea actuală, când în Divergent avem de explorat o lume „nouă”, distopică: un viitor post-apocaliptic în care oamenii sunt împărţiţi în cinci facţiuni, centrate, fiecare, în jurul unei virtuţi: Abnegation (Abnegaţie), Dauntless (Curaj), Erudite (Cunoaştere), Candor (Adevăr) şi Amity (Prietenie). Comportamentul membrilor este definit de regulile şi aşteptările facţiunii din care fac parte şi, conform acestora, îndeplinesc anumite roluri în societate. Pe scurt şi simplificat, câteva exemple: oamenii din Dauntless, neînfricaţi, păzesc gardurile din exterior, membrii facţiunii Amity sunt responsabili pentru serele şi grădinile care asigură mâncarea, erudiţii se ocupă de dezvoltarea tehnologică, altruiştii fac muncă de voluntariat şi se ocupă de conducerea politică, pentru că sunt interesaţi doar de binele celorlalţi.

În general (şi din nefericire), detaliile pe care le primim despre lume sunt destul de sărace – simt nevoia să punctez asta, deşi nu pot spune că simt neapărat lipsa unui background consistent, pentru că, la urma urmelor, vorbim de o carte de acţiune, scrisă dinamic, şi nu una „cu greutate”. Romanul este scris la persoana 1, din perspectiva personajului principal, Beatrice Prior, o fată de 16 ani, membră în facţiunea Abnegation, cu mari probleme de adaptare (nu-i de mirare, din moment ce vorbim totuşi de o ficţiune young adult). Beatrice nu consideră că aparţine altruiştilor, iar şansa de a se alătura unei alte facţiuni este reprezentată de Testul de Aptitudine, de care trebuie să treacă toţi tinerii de 16 ani. Testul ar trebui să releve ce facţiune i se potriveşte fiecăruia, iar tinerii, în baza rezultatelor, au şansa de a opta în care facţiune doresc să devină membri deplini.

(nu ştiu în ce măsură următorul paragraf se poate considera unul spoilerian, din moment ce această parte din intrigă apare şi în trailer, dar mă simt datoare să menţionez că reprezintă punctul cheie din care porneşte cu adevărat povestea)

Spre surprinderea lui Beatrice, pentru ea Testul de Aptitudine se deovedeşte irelevant, arătându-i că are atitudini pentru mai multe facţiuni, şi nu doar pentru una, ceea ce o transformă în Divergent: o persoană care nu se încadrează în regulile stricte ale sistemului şi are, aşadar, potenţialul de a-l distruge, după cum îi explică Tori, supraveghetoarea din timpul testării. Cu ajutorul ei, reuşeşte să ascundă rezultatele testului, iar în timpul Ceremoniei din Ziua Alegerii, Beatrice optează pentru facţiunea Dauntless. Despre trecerea (uneori brutală) şi adaptarea la obiceiurile unei ale comunităţi, luarea unei identităţi noi, introducerea personajului principal masculin, Tobias, şi dezvoltarea accelerată a elementului romance vă las plăcerea de a citi singuri sau… de a viziona în martie în cinematografe.

Divergent_coverDesigur, Divergent e un young adult, ceea ce înseamnă, din păcate, că nu aduce revelaţii, nu suferă de încărcături filozofice, nu se încurcă în fire narative complexe. E o carte scrisă simplu şi dinamic care pariază pe acţiune şi romance, personaje „rebele” şi un cadru cu iz nou care devine, însă, în mare parte a timpului pretext pentru descrierea problemelor „adolescentine”: lupta descoperirii de sine şi a adaptării sociale, iubirea, prietenia (the usual teenage stuff). Însă deşi nu-şi depăşeşte neapărat graniţele genului, romanul reuşeşte să fie o lectură plăcută, atât datorită lumii imaginate de autoare, cât şi personajelor principale, acţiunii generale, misterului lăsat să planeze deasupra întregii poveşti şi (nu neapărat ultima, dar aşa s-a nimerit) poveştii de dragoste.

Finalul acestui prim volum al trilogiei pare grăbit şi un pic forţat, ceea ce duce la o pierdere semnificativă a încărcăturii emoţionale pe care ar fi trebuit să o aibă – sau poate sunt eu mai insensibilă şi mi s-a părut că secvenţele rapide nu au fost suficiente pentru a stabili impactul sentimental intenţonat, iar secvenţele următoare nu au reuşit să surprindă suficient de bine consecinţele evenimentelor trecute…

Din păcate, Divergent mai mult adânceşte misterele, pentru că nu răspunde întrebărilor esenţiale pe care mai mult ca sigur fiecare cititor şi le-a pus îmcă de la prima „vizită” la gardul exterior. Aşa că Insurgent se transformă, brusc, în lectură imediată şi obligatorie.