Nu.

Nu. Pur şi simplu, NU.

Am avut o înţelegere, Carte. Am avut o înţelegere, iar tu îmi înfigi cuţitul în spate, fără ca măcar să ai vreo scuză.

Aceasta nu este o recenzie, ci o plângere, adresată nimănui, plină de spoilers, fără nicio utilitate. Despre al treilea şi cel de pe urmă volum al seriei Divergent, Allegiant. Care reuşeşte să dea de pereţi cu toată seria.

*Text scris sub influenţă emoţională. MEGA SPOILERS AHEAD*

allegiant_coversDa, ştiu, Divergent nu a fost cel mai reuşit young adult din lume: a avut găuri în firul narativ, autoarea nu s-a omorât cu dezvoltarea personajelor secundare, etc etc etc. Puncte negative se găsesc cu grămada. Ba ultimul volum al seriei chiar s-a chinuit rău de tot să se adune din punctul de vedere al poveştii, fără să aibă prea mult sens, mai mult decât primele două cărţi la un loc. Da, am aflat în sfârşit ce era dincolo de gard. Da, a explicat foarte mult din „artificialitatea” sistemului din fostul oraş Chicago (acum că ni s-a dezvăluit despre ce era vorba în „lumea” a lui Beatrice, izolarea şi atmosfera „forţată”  sunt  justificate). Dar ce era de fapt „dincolo” e atât de anti-punct culminant, încât rămâi întrebându-te: „asta e tot”? „Serios? Doar atât?” Mă rog, să zicem că ierţi această „revelaţie” plată şi treci mai departe. Aştepţi să se întâmple ceva. Răbdarea îţi este cât de cât răsplătită, deşi ceea ce urmează nu prea are cine ştie ce logică. Însă nu contează că nu înţelegi de ce fiecare ia deciziile pe care le ia, rămâi optimist.

N-o fi fost cea mai reuşită carte de pe planetă, dar era enjoyable. Era plăcută, era dinamică, promitea: distopiile în care oamenii luptă din răsputeri să schimbe sistemul au, în felul lor, efect calmant, datorită iluziilor pe care le creează, şi anume faptul că noi, oamenii, avem (şi ne vom păstra) puterea de a schimba lucrurile pe de-a-ntregul. Era un young adult unde iubirea nu se baza pe un triunghi amoros prostesc, în care eroina cea superficială care nu se poate hotărî punea în balanţă „the good guy” vs „the bad guy” şi îi lăsa acolo, ba din contră: abordase o perspectivă chiar matură asupra relaţiilor. Şi tocmai pentru asta aş fi scos-o din anonimatul YA.

Şi deodată, BANG. Neaşteptatul şi inutilul final.

S-ar putea să fiu puţin subiectivă: la urma urmelor, am ceva personal împotriva sfârşiturilor tragice, cu precădere împotriva celor care ciopârţesc sângeros o poveste de dragoste… complet degeaba. Iar efectul este cu atât mai puternic când atacă pe neaşteptate într-o carte de la care am avut aşteptări mari. Iar eu nu voi considera niciodată că un final tragic adaugă profunzime unei cărţi, că un roman devine brusc „deep and full of meaning” doar pentru că îşi omoară, sadic, personajele principale.

Toate cele de mai sus se aplică, cu vârf şi îndesat, romanului Allegiant, care nu numai că nenoroceşte (din punctul meu de vedere) întreaga serie prin finalul „tragico-profund”, dar nici măcar nu are cine ştie ce sens. Sunt sigură că autoarea a găsit nişte scuze pe care le consideră bune, dar nu mă interesează punctul ei de vedere. În momentul ăsta sunt Cel mai Egoist Cititor din Lume, am suferit o traumă literară şi vreau să-mi iau înapoi toate emoţiile investite în seria asta, pentru că, chiar dacă nu au fost PREA multe, m-am trezit cu un gust amar într-o seară care ar fi trebuit să fie liniştită. Iar cu privire la ecranizarea care e pe drum, acum aş mai merge la cinematograf doar ca să văd reacţiile şocate ale oamenilor care vor aştepta, cel mai probabil (cum am aşteptat eu), să se întâmple un miracol până la final. Dar nu se întâmplă. Punct.

După cu spuneam, Divergent a fost singura serie young adult pe care am citit-o şi care nu a exploatat un triunghi amoros, ci a creat o poveste de dragoste frumoasă, „old style”. Faptul că la final s-a distrus totul este ceea ce m-a deranjat, probabil, cel mai tare.

Recunosc, nu am prevăzut în veci un sfârşit tragic pentru această serie . Cu siguranţă faptul că de abia în al treilea volum autoarea Veronica Roth alege să mai introducă un narator, pe Tobias, nu mi-a dat de bănuit. Dincolo de faptul că m-am cutremurat intern la primele capitole scrise „din perspectiva lui”, dar care nu se distingeau de loc printr-o „voce” diferită a personajului, sunând, pur şi simplu, ca varianta din oglindă a lui Beatrice, n-am suspectat nimic.  Da, pe parcurs au murit multe personaje, dar încărcătura emoţională pentru fiecare dintre aceste evenimente a fost, pentru mine, ca cititor, extrem de slabă. Trebuia să fie un indiciu?

Trădare. O numesc trădare. A venit din partea unei cărţi deghizate în ceva ce promitea un happy end.

DIVERGENT_trilogy_UK_cover

P.S. A ajutat finalul la ceva? Transformă seria Divergent într-o operă mai valoroasă? Pentru mine, în niciun caz. Pentru mine, ca cititor, valoarea ei ar fi stat într-un triumf, nu într-o pierdere care ar fi putut fi evitată. Nu ştiu dacă a fost o încercare de a ieşi din tiparele genului YA (poate, să îndrăznesc a mă gândi, într-o palidă comparaţie cu ce a făcut George R.R. Martin pentru genul fantasy cu Cântec de Gheaţă şi Foc?), dar eu, Cel mai Egoist Cititor din Lume, încă sufăr