steelheart_coverThere are no good Epics. None of them protect us. Power corrupts, and absolute power corrupts absolutely. We live with them. We try to exist despite them. Once the Capitulation Act was passed, most people stopped fighting. In some areas of what we now call the Fractured States, the old government is still marginally in control. They let the Epics do as they please, and try to continue as a broken society. Most places are chaos, though, with no law at all. (Steelheart, Brandon Sanderson)

Dacă oamenii ar dobândi puteri supranaturale, ne-am aştepta să fie, măcar o parte din ei, supereroii din benzile desenate şi cărţile pe care le citim. Dar dacă, de fapt, ar deveni cu toţii nişte monştri încrezuţi, „the villains” ai fiecărei poveşti, şi printre ei n-ar exista niciun erou care să salveze lumea? Aceştia sunt Epicii (the Epics) din viitorul distopic creat de Brandon Sanderson în romanul său (young adult) Steelheart: cei care au câştigat puteri inexplicabile şi, încetul cu încetul, au ucis, au distrus şi şi-au împărţit lumea. Iar niciunul dintre ei nu a devenit Erou.

Ca întotdeauna, Brandon Sanderson reuşeşte să plece de la o idee genială (da, ştiu că exagerez cu laudele, dar sunt fan Sanderson declarat, aşa că aveţi răbdare cu mine:) şi să lanseze o serie nouă pe care o parcurgi cu sufletul la gură, de care nu mai vrei să te desparţi şi pentru a cărei continuare numeri zilele pe degete. Aşa că mulţumesc pentru nopţile dormite parţial, Steelheart, şi … la cât mai multe (hai cu volumu’ doi!).

Romanul este scris la persoana 1, din perspectiva lui David – un tânăr de 18 ani care urmăreşte un singur scop: să-l ucidă pe Steelheart, Epic-ul  care i-a omorât tatăl cu ani în urmă şi care a instaurat o nouă societate tiranică în Noul Chicago, mai exact o distopie în care oamenii obişnuiţi trăiesc sub teroarea celor cu puteri supranaturale. Există, însă, o singură problemă: Steelheart este invincibil. Sau cel puţin asta cred cu toţii. Însă David are o altă părere şi pune la cale un plan pentru care are, însă, nevoie de ajutorul singurilor oameni care mai încearcă să opună rezistenţă, o echipă de asasini care elimină Epici, cunoscuţi drept The Reckoners.

Iar de aici romanul e o cursă în viteză de acţiune şi răsturnări de situaţie. Îmi place că nu pot ţine pasul cu smuciturile firului narativ şi nu pot anticipa ce are Sanderson pregătit pentru finaluri (să zicem doar că am crezut că ghicesc două puncte esenţiale, dar s-a dovedit că pe primul l-am ratat complet, pe al doilea l-am nimerit pe jumătate, iar pe al treilea nici măcar nu l-am văzut până nu mi-a căzut în braţele-mi de cititor şocat).

Pe scurt, mi-a plăcut teribil cartea (*chicoteală*), dar, pentru că sunt şi un cititor corect, trebuie să adaug acest mic textuleţ:

[Paragraful următor s-ar putea să aibă mai mult sens pentru cei care au citit deja seria Mistborn, dar, oameni buni, trebuia scris]

Steelheart este un fantasy young adult, scris în paralel cu proiecte mai mari (dacă nu mă înşel, Brandon Sanderson încă tasta de zor la A Memory of Light pe vremea când a început cartea), iar asta se simte destul de mult la nivel narativ. Cu alte cuvinte, deşi ideea de la care pleacă este fascinantă, devine evident faptul că autorul nu are timp şi nici răbdare să o dezvolte „în trei dimensiuni” şi preferă să combine detalii puţine, dar de efect, cu multă acţiune care te ţine în priză. În plus, deşi mi-a plăcut extrem de mult, simt că nu i-aş face dreptate dacă n-aş menţiona că am găsit, în treacăt, nişte ecouri din Mistborn  şi chiar câteva secvenţe care mi-au adus aminte de discuţia din Tăişul sabiei a lui Abercrombie (numai că în centrul dezbaterii s-au plasat armele de foc). L-am recunoscut pe Sanderson, în schimb, în efortul de a „desena” cât mai clar fiecare personaj secundar, în aşa fel încât, deşi cartea-i scurtă şi paragrafele-s insuficiente, tot să poţi „vizualiza” fiecare personaj în parte şi să-l „distingi” prin personalitate sau excentricităţi. Am văzut frânturile din Mistborn în încercarea imposibilă (la prima vedere) a unui grup de oameni care vor să înfrângă o fiinţă cu puteri aproape divine. Şi totuşi, Prof. nu e Kelsier, nici pe departe (ba poate pe David l-aş vedea mai degrabă în rolul catalizatorului grupului, dar asta este o discuţie pe care ar trebui să o mut, probabil, spre vreun forum).

[înapoi la starea de neiniţiat să revenim]

Ca întotdeauna, vreau mai mult. Şi nu numai să se lanseze miraculos al doilea volum mai repede, ci şi mai multe detalii. De data asta, complet necaracteristic, Sanderson nu ne-a dat suficiente informaţii despre… mai nimic. Ştim că Epicii au o slăbiciune, deci puterile nu sunt lăsate la voia întâmplării, ştim că există un fel de clasificare a abilităţilor (Sanderson e mare fan al sistemelor magice care au logică şi nu-s doar magie la voia întâmplării care nu respectă nicio regulă), dar întrebările de bază nu şi-au primit încă răspunsul.

Următorul volum din trilogia The Reckoners se va numi Firefight, se pare, şi am auzit nişte zvonuri privind o lansare prin toamna lui 2014…. Dar cum datele astea se tot amână, n-o să fiu sigură până când nu o văd cu ochişorii mei.

***

A handgun is like a firecracker—unpredictable. Light a firecracker, toss it, and you never really know where it’s going to land or the damage it’s going to do. The same’s true when you shoot a handgun. An Uzi is even worse—it’s like a string of firecrackers. Much more likely to hurt something, but still awkward and unruly. A rifle is elegant. It’s an extension of your will. Take aim, squeeze the trigger, make things happen. In the hands of an expert with stillness inside of him, there’s nothing more deadly than a good rifle.

***

Epics had a distinct, even incredible, lack of morals or conscience. That bothered some people, on a philosophical level. Theorists, scholars. They wondered at the sheer inhumanity many Epics manifested. Did the Epics kill because Calamity chose—for whatever reason—only terrible people to gain powers? Or did they kill because such amazing power twisted a person, made them irresponsible?

***

You’ve got passion to kill, but you need to find passion to live.

***

“People rarely want to kill, David,” Abraham said calmly. “It’s not basic to the makeup of the healthy human mind. In most situations they will go to great lengths to avoid killing. Remember that, and it will help you.” “I’ve seen a lot of people kill,” I replied. “Yes, and that will tell you something. Either they felt they had no choice—in which case, if you could give them another choice, they would likely have taken it—or they were not of healthy mind.”

***

I didn’t have many philosophies about life, but one of them was something my father had taught me: never throw the first punch. If you have to throw the second, try to make sure they don’t get up for a third.

***

“Never hope for something to go wrong,” Tia said. “But always expect it to,” Prof added.

P.S. Coperta ar avea nevoie de îmbunătăţiri masive…