Seria Acacia a lui David Anthony Durham a ajuns, pentru mine, una dintre cărţile acelea luuuungi, care se prelungesc la infinit, pentru că le parcurgi pe bucăţele, găsind din ce în ce mai puţin timp pentru ele. Am terminat recent volumul al doilea şi simt că datorez măcar două paragrafe unei serii care a început bine, într-o după-amiază fierbinte de iulie, atât de potrivită climei calde în care trăieşte copacul de Acacia, simbolul familiei imperiale Akaran.

The War with the Mein (volumul 1)

Nu glumeam şi nu mă lovise poezia fără motiv: am început trilogia lui Durham în miezul verii. Şi a fost o lectură atât de plăcută, cu imagini vii şi personaje interesante, într-atât încât nu mi-am mai dorit altceva decât să fiu martoră la desfăşurarea evenimentelor.

Personajele principale ale cărţii sunt cei patru copii ai Regelui Leodan din dinastia Akaran: primul născut şi moştenitorul tronului – Aliver, fiica cea mare – Corinn, fiica cea mică  – Mena şi mezinul – Dariel. Fiecare dintre cei patru reprezintă personaje bine conturate încă de la început, iar ca cititor ajungi să îi simpatizezi rapid – pe toţi sau măcar pe unul dintre ei. Minciunile şi comerţul de sclavi cu un popor necunoscut şi periculos de dincolo de mare, pe care se bizuie imperiul Akaranilor, nu vor fi, însă, cel mai mare rău de descoperit în paginile cărţii: regele va fi asasinat, iar duşmanii săi, un popor nordic, cuceresc întregul imperiu Acacian. Şi scopul lor nu e doar să conducă lumea, ci să se răzbune pentru un blestem din trecut. Urmând un plan bine pus la punct de către Leodan, cei patru copii Akaran sunt trimişi, fiecare, într-o altă parte a lumii, departe de pericol, dar şi departe unul de celălalt.

Volumul 1 al trilogiei Acacia a fost o delicateţe fantasy cu un aer exotic, cu o poveste atrăgătoare, personaje variate şi răsturnări de situaţie de toate felurile. A fost o combinaţie stranie între schimbări realiste ale situaţiei şi momente neaşteptat de optimiste şi, pe de-a-ntregul, o carte al naibii de bună.

The Other Lands (volumul 2)

Şi tocmai de asta mi-e greu să înţeleg ce s-a întâmplat în volumul al doilea, culmea, tocmai cel în care sunt dezvăluite toate secretele din spatele poporului misterios de care Lumea Cunoscută s-a temut atât de multă vreme. Poate m-a dezamăgit ce am găsit dincoace de vălul de mister? Mă aşteptam la mai mult, adevărat. La ceva mai… spectaculos. Dar chiar şi aşa, The Other Lands mi s-a părut un roman greu de parcurs, atrăgându-mă din ce în ce mai puţin pe măsură ce s-au scurs paginile (şi anotimpurile). L-am abandonat o vreme, l-am reluat acum câteva săptămâni şi-am tras filă după filă până la final. Nici măcar revelaţiile iscate din când în când ca nişte scântei n-au avut vreun efect asupra mea. Toate vocile „secundare”, spunând povestea din alte perspective decât cea a Akaranilor, s-au îngrămădit într-un noian la fel de greu de parcurs ca un lac întreg de miere de cuvinte.

Şi totuşi, nu mă pot opri… volumul 3 îşi aşteaptă rândul.