the_black_prismÎntr-un efort supraomenesc de ma reîntoarce la blog, într-o formă sau alta, după multe multe luni în care l-am lăsat complet în paragină, încerc să îmi adun gândurile. Am destule review-uri lăsate în aer, iar impresiile despre Stormlight 2 sunt încă într-o formă nefinalizată, abandonată în adâncimile Google Drive-ului.

Până una alta, am terminat primul volum din seria „Lightbringer” a lui Brent Weeks, „The Black Prism”.

Despre Brent Weeks evident că n-am scris până acum pe blog, citindu-l prima dată pe dumnealui în perioada-mi de absenteism blogurian prelungit. Iniţial, am trecut prin trilogia „Night Angel”, care mi-a lăsat o impresie bună, deşi nu extraordinară. Contrastul dintre lumea întunecată prezentaă în paginile cărţii şi imaturitatea prin care au fost prezentate (scrise, descrise şi gândite) anumite aspecte au fost semnele clare ale unui autor încă în formare. Dar trilogia, în ansamblu, mi-a plăcut. Până şi finalul, în forma lui amăruie, a fost acceptabil. Iar dacă un autor mă face să ţin la personajele dumisale, înseamnă că ajunge pe lista mea de autori de luat în seamă. Prin urmare, am pus ochii şi pe seria „Lightbringer”. Iar până acum, semnele sunt bune – abia aştept să trec la volumul doi.

(ah, cât urăsc momentul ăsta în care trebuie să mă chinui să fac un soi de rezumat al cărţii… but here it goes)

În lumea din „The Black Prism” magia (numită „Chromaturgy”) este dată de lumină şi este asociată, de asemenea, unui cult religios. Există persoane („drafters”) care pot folosi anumite culori din spectrul ROGVAIV (de fapt… spectrul sub-roşu, roşu, portocaliu, galben, verde, albastru şi super-violet), creând, cu ajutorul lor, o materie specială (luxin) pe care o pot manipula în diverse forme. Există monocromi (cei care pot manipula doar o culoare), bicromi (mult mai rari, mult mai valoroşi) şi policromi (foarte rari, ultra valoroşi). Pentru a accesa culoarea (sau culorile) de care au nevoie, drafter-ii trebuie fie să aibă în faţa ochilor suprafeţe sau lucruri în culoarea respectivă (precum iarba – verde, sau sângele – roşu), fie să folosească nişte ochelari speciali. Există, însă, şi un singur individ care poate manipula toate culorile, direct din lumină albă, în cantitate mult mai mare decât un drafter obişnuit, fără a avea nevoie de ochelari, considerat preotul suprem al cultului religios principal: The Prism (jur că Prisma sună complet ciudat în limba română – apropo, Brent Weeks nu e încă tradus la noi). Evident, magia are un preţ: pe măsură ce manipulează culori, „the drafters” acumulează reziduuri de „luxin” în iris, reducându-şi speranţa de viaţă – în momentul în care „luxin”-ul pătrunde în globul ocular, persoana înnebuneşte, devenind un „color wight”.

Şi dacă încă nu v-am pierdut pe drum, aflaţi şi că romanul este scris din patru perspective ale celor patru personaje principale: The Prism – cel mai puternic drafter din lume, după cum ziceam – Gavin Guile, Kip – un adolescent cu probleme de integrare, cu o mamă dependentă şi abuzivă -, Karris – drafter bicrom, fosta logodnică a lui Gavin şi actuală membră a grupului de gărzi de corp de elită, the Blackguards – şi Liv – elevă în cadrul Chromeriei, şcoala unde sunt atrenaţi drafter-ii.

Ca să citez din descrierea oficială a cărţii, „Gavin Guile ştie exact cât mai are de trăit: cinci ani, pentru a îndeplini cinci obiective imposibile. Însă când descoperă că are un fiu, născut într-un regat îndepărtat după războiul care l-a adus la putere în urmă cu 16 ani, Gavin trebuie să decidă cât e dispus să plătească pentru a proteja un secret care i-ar putea distruge lumea”.

Ştiu, aţi ghicit deja cine e fiul. Hint: secretul nu e ceea ce credeţi.

De fapt, tocmai un „twist” prin primul sfert al romanului a fost fix ce trebuia pentru ca „The Black Prism” să se transforme din „eh, încă o carte despre regi, războaie şi un tânăr magician” în „oh, shit! Ia să citim mai departe”.

Brandon Sanderson a făcut, de-a lungul timpului, câteva recomandări cu privire la cărţile lui Weeks, iar influenţa lui se simte puternic în acest volum (Weeks fiind, într-un fel, un „ucenic” de-ai lui Sanderson). Schimbări neaşteptate cu nişte consecinţe importante, personaje imperfecte si clişee aruncate pe geam – toate fac din „The Black Prism” o lectură plăcută. Să vedem ce ne mai aşteaptă în continuare…