Tăişul sabiei – Joe Abercrombie

„Ţi-a trecut vreodată prin minte, Maestre Nouădegete, că o sabie e altfel decât alte arme? Securile, buzduganele şi altele asemenea sunt ucigătoare, nu-i vorbă, dar ele atârnă de centură ca nişte brute nătânge. (…) Dar o sabie… o sabie are glas. (…) În teacă, are puţine de spus, negreşit, dar nu trebuie decât să îţi aşezi mâna pe mâner şi începe să şoptească în urechea duşmanului tău. (…) Un blând avertisment. O vorbă de atenţionare. O auzi? (…) Acum, fă comparaţia cu o sabie pe jumătate scoasă. (…) Glăsuieşte mai tare, nu-i aşa? Şuieră o cumplită ameninţare. Vesteşte moartea. O auzi? (…) Acum compar-o cu sabia scoasă cu totul. (…) Acum strigă, nu-i aşa? Îşi urlă sfidarea! Răcneşte o provocare! O auzi?” (Tăişul sabiei, Joe Abercrombie, vol.1, pp. 232-233)

Răzbunarea asasinului – Robin Hobb

„A venit nu ca să fie erou, ci ca să trezească eroul din alţii. A venit nu ca să împlinească profeţii, ci ca să deschidă uşa spre viitor. Aceasta a fost dintotdeauna sarcina catalizatorului.” (Scrierile lui Cabal cel Alb, profet şi clarvăzător de pe vremea Kimoalei – Răzbunarea asasinului, volumul 1, p. 552)

Răzbunarea asasinului, volumul care încheie trilogia Farseer a lui Robin Hobb, este mult mai dinamic decât Asasinul regal. Mie personal mi-a captat interesul încă din primul paragraf şi m-a făcut să citesc ca disperata până în creierii nopţii, pentru că uitam efectiv de ceas, oră sau somn. Desigur, asta nu înseamnă că Fitz are mai mult noroc şi e mai stăpân pe soarta lui sau că atmosfera e mai optimistă. Din contră, situaţiile în care ajunge, împins de destin, te fac iarăşi să scrâşneşti din dinţi de frustrare, dezamăgire şi nervi.

Fitz, personajul principal al cărţii, nu este eroul care trebuie să salveze lumea, ci „catalizatorul”, cel care face lucrurile să se întâmple, doar o unealtă a sorţii şi un pion al regelui. Ştiu că am mai spus asta, dar cred că tocmai acest lucru e deopotrivă fascinant şi „enervant” (pentru mine, cel puţin) la trilogia lui Robin Hobb. Viaţa lui, alegerile lui, toate sunt limitate, supuse sorţii şi deciziilor suveranilor. Ideea conform căreia nu te poţi opune sorţii, şi mai ales faptul că acea soartă este una tristă, care poartă personajul departe de tot ceea ce îşi doreşte în viaţă, poate ajunge să te deprime şi să te descurajeze (aşa că nu vă apucaţi de citit dacă sunteţi în prag de depresie:P).

Winter’s Heart – volumul 9 din „Roata timpului”

„Winter’s Heart”, volumul 9 din saga „Wheel of time” (Roata timpului) a lui Robert Jordan, a început în forţă şi s-a terminat în forţă şi cred că a avut cel mai mişto prolog de până acum (restul mă cam plictiseau, să spun sincer), mai ales că se întâmplă ceva bun chiar din primele pagini. Oricum, povestea noastră continuă, cu bune şi cu rele, la fel ca şi până acum.

Prologul preia ştafeta de unde s-a încheiat volumul 8 şi include ceva acţiune „din turn”, pe Elayne, Toveine (o Aes Sedai a cărei situaţie devine mai mult decât interesantă) şi pe Rand. În primele 200-300 povestea se cam bazează pe capitole cu Elayne, Perrin şi Faile, ceea ce poate deveni oarecum obositor pentru o vreme, însă din fericire, totul revine la normal şi după aia, încet încet, ne întoarcem şi la celelalte personaje…mai puţin la Egwene. Egwene nu apare decât o singură dată în toată cartea (şi aici din perspectiva lui Elayne), pentru câteva pagini, tocmai când acţiunea devenise interesantă în ceea ce o priveşte… probabil că vom recupera din plin în volumul 10.

The Path of Daggers – volumul 8 din „Roata timpului”

„Who would sup with the mighty must climb the path of daggers” (Anonymus notation found inked in the margin of a manuscript history – believed to date to the time of Arthur Hawkwing – of the last days of the Tovan Conclaves)

„On the heights, all paths are paved with daggers” (Old Seanchan saying)

Sincer, nu-mi vine să cred că am terminat deja şi „The Path of Daggers”, volumul 8 din seria „Wheel of Time” a lui Robert Jordan. Parcă saga nu mai pare atât de mare acum că am ajuns până aici şi deja mă apucă gânduri triste cum că mă apropii mult prea repede de final. Bine, adevărul e că asta rămâne deocamdată doar o iluzie, pentru că până atunci mai am de citit volumul 9 (Winter’s Heart), volumul 10 (Crossroads of Twilight), volumul 11 (Knife of Dreams) şi volumele scrise de Brandon Sanderson: volumul 12 (The Gathering Storm), volumul 13 (Towers of Midnight), care a apărut în noiembrie anul ăsta şi volumul 14, ultimul din serie, A Memory of Light, programat pentru sfârşitul lui 2011/ începutul lui 2012. Hmm, dacă le înşir aici pe toate, parcă parcă îmi mai vine inima la loc.

A Crown of Swords

„Life is a dream – than knows no shade.
Life is a dream – of pain and woe.
A dream of which – we pray to wake.
A dream from which – we wake and go.

Who would sleep – when the new dawn waits?
Who would sleep – when the sweet winds blow?
A dream must end – when the new day comes,
This dream from which – we wake and go.”

(Cântec de jale Aiel – „A Crown of Swords”, Robert Jordan, p. 65)

„A Crown of Swords” este volumul al 7-lea din saga „Roata timpului” a lui Robert Jordan şi, până acum, volumul meu favorit. Oarecum. Adică teoretic vorbind, nu pot face diferenţa între toate părţile aceleiaşi poveşti, pentru că sunt doar bucăţi dintr-un întreg şi întregul este minunat aşa cum e, doar că…în volumul ăsta se întâmplă câteva lucruri care „mi-au mers drept la inimă” (după cum zice expresia). Aceste lucruri (pe care nu o să le divulg, sunt strict secrete pentru neiniţiaţi şi spoilers pentru fanii care nu au citit până acum toate cărţile) vizează cuplul meu preferat din serie, un al doilea cuplu preferat şi…pe Mat Cauthom, care învaţă şi el o mică lecţie foarte necesară.

Lord of Chaos – volumul 6 din Roata Timpului

„Give me your trust, said the Aes Sedai,
On my shoulders I support the sky.
Trust me to know and to do what is best,
And I will take care of the rest.

But trust is the color of a dark seed growing
Trust is the color of a heart’s blood flowing
Trust is the color of a soul’s last breath
Trust is the color of death.

Give me your trust, said the queen on her throne,
for I must bear the burden all alone.
Trust me to lead and to judge and to rule,
and no man will think you a fool.

But trust is the sound of the grave dog’s bark
Trust is the sound of betrayal in the dark
Trust is the sound of a soul’s last breath
Trust is the sound of death.”

(„Lord of Chaos”, p 797, versuri din amintirile lui Mat)

Aş vrea să pot spune că nici de data asta nu o să divulg elemente care să fie considerate oarecum spoilers, dar dacă o să o ţin tot aşa, de fiecare dată când voi spune câteva vorbe despre un alt volum din „Roata timpului”, o să sune izbitor de mult cu anteriorul. Dar până să ajungem acolo, aş mai avea câte ceva de menţionat. De exemplu, faptul că „Lord of Chaos”, al şaselea volum al operei fantasy „Wheel of Time” de Robert Jordan, nu-i un mizilic. De fapt, sub coperta neagră cu şarpe albastru se ascund 1011 pagini de acţiune (1036 cu tot cu glosarul care nu se mai pune la socoteală). Ceea ce mi-a plăcut la nebunie, evident: cu cât am mai mult de citit despre personajele mele preferate, cu atât mai bine.

De altfel, cititul în sine a devenit mult mai uşor după ce m-am obişnuit cu stilul autorului în limba engleză (mă rog, deja devenise mult mai uşor încă de pe la jumătatea volumului 5). Acum nu îmi mai distrage atât de mult atenţia de la lectură orice amărât de cuvânt necunoscut, căruia reuşesc de multe ori să îi găsesc sensul în context.

Semi-SPOILERS drept în jos (pentru cei care nu au citit volumul 5) – trageţi cu ochiul pe propriul risc:)…oki, dacă mă gândesc mai bine, nu e cine ştie ce, dar fiţi cu băgare de seamă oricum…

The Fires of Heaven (ajunsesem la capătul răbdării)

Dacă de la început nu aş fi crezut (în mod greşit, după cum s-a dovedit până la urmă) că cei de la Rao o să lanseze volumul 5 din „Roata timpului” („Focurile cerului”) în septembrie 2010, nu m-aş fi apucat în august să recitesc volumele 1-4 din serie. Dacă nu m-aş fi apucat să le recitesc, nu aş mai fi fost aşa de (re)obsedată de ele şi nu mi-aş mai fi pierdut răbdarea la vestea că „Focurile cerului” va apărea până la urmă în primăvara lui 2011. Deci, dacă toate astea nu s-ar fi întâmplat, eu nu m-aş fi apucat să citesc „The Fires of Heaven” în engleză.

Dar, vorba cărţii, „The Wheel weaves as the Wheel wills” („Roata ţese după cum îi e voia”), aşa s-au desfăşurat lucrurile şi bine au făcut. Şi mare păcat ar fi fost să nu îmi iau până la urmă inima în dinţi şi să trec la englezeşte cât mai repede posibil. Nu că aş fi avut de ales – într-un final, tot aici ajungeam, că la ritmul de 1 volum în româneşte la un an (sau la 1 an jumătate, mai nou, după cum se vede în cazul lui „Fires of Heaven”) mă apucau pandaliile (şi bătrâneţile).

Plimbare pe la Gaudeamus 2010

Gaudeamus este peste nouă mări şi nouă ţări, adică taman la Romexpo, unde nu ajunge niciun metrou direct şi ca să răzbeşti trebuie să te înghesui şi să te contorsionezi în toate felurile într-un autobuz aglomerat. Tocmai din cauza asta ai nevoie de niţel avânt până să îţi iei inima în dinţi şi să te porneşti într-acolo. Dar odată ce te-ai urnit, ai ce vedea…Anul ăsta am aplicat tot „reţeta de vizitare” de anul trecut – vinerea, pe la prânz, când e mai puţină lume, ai timp să te delectezi pe îndelete cu toate titlurile etalate de edituri şi să caşti ochii la rafturi cât îţi pofteşte inimoara.

Aşa că eu şi Andreea am reuşit astăzi să dăm o tură prin tot Gaudeamusul:) Primul lucru pe care l-am remarcat a fost târgul de afară: de la intrarea în curtea Romexpo şi până la cupolă au fost înşirate tarabe de lemn cu tot felul de produse, probabil ca să nu se plictisească vizitatorii pe drumul înspre (sau dinspre) cărţi. Am văzut de toate, de la pietre colorate şi cristale decorative până la bijuterii din argint sau din pietre semipreţioase, fructe proaspete, căpşuni la 10 lei suta de grame, covrigi, nuga cu alune, castane coapte, ciocolată de casă (yum yum), lumânărele în formă de brăduţi, ceară, borcane cu miere de albine şi chiar carne / cârnaţi / brânzeturi (în cazul în care ţi-era foarte foame şi nu te săturai cu un amărât de covrig:)). Desigur, cea mai tare tarabă era aia cu şosete de bumbac şi dresuri care chiar nu-şi găsea locul în peisaj. Oricum, mie mi s-a părut simpatic acest mic bazar colorat şi sper să-l mai văd şi la anul (dacă o fi vremea la fel de frumoasă).