You are currently browsing the tag archive for the ‘recenzie carte’ tag.

An Autumn War

‘There was a standing game of tiles there. I remember once a boy came to play and didn’t know any of the rules. Not even what season led, or when two winds made a trump. He bet everything he had at the first tile. He knew he was in over his head, so he risked it all at once. He thought if he kept playing, then the men at the table who knew better than he did would strip him of every length of copper he had. If he put everything on one hand – well, someone had to win, and it might be him as well as anyone else. I understand now how he felt.’

‘Did he win?’

‘No,’ Maati said. ‘But I respected the strategy.’

***

Încă 14 ani s-au scurs peste oraşele-stat ale Khaiem-ului. Abraham începe în forţă al treilea volum al seriei „Long Price Quartet” şi, dintr-o lovitură, dublează perspectiva asupra lumii, prezentând (în sfârşit) punctul de vedere al „celorlalţi”, prin intermediul generalului Galţilor, Balasar Gice…  Într-un Prolog excelent scris (pe bune, Abraham scrie unele dintre cele mai bune prologuri posibile, e un adevărat maestru), Galţii se transformă din „duşmanul” fără chip care vrea răul Khaiemului într-un popor care trăieşte în frică.

Umanizarea „străinului care doreşte răul” elimină sentimentul de „undimensionalitate” care s-a păstrat de-a lungul primelor două volume, unde singura perspectivă era cea a Khaiemului, ameninţat de intrigile care au ca scop distrugerea oraşelor paşnice şi prospere, ferite de ameninţarea războiului datorită puterii Andaţilor.

Prea multe detalii despre poveste mă feresc să dau (să menţinem totul, pe cât se poate, spoiler-free:)) însă titlul cred că este destul de sugestiv – conflictul deschis, amânat atât de mult timp, este pe cale să înceapă. Iar de aici începe jocul personajelor, excelent de bine pus în scenă. Citește restul acestei intrări »

rain_wild_chroniclesInsertParagraf introductiv în care povestesc din nou despre cât de mult a ajuns să îmi placă Robin Hobb – unul dintre autorii mei de fantasy favoriţi la momentul de faţă – şi de cât de mult am aşteptat să încep noua serie)

(Insert Paragraf în care înşir elementele de background despre The Rain Wild Chronicles – serie care face parte din universul Elderlings-ilor şi continuă evenimentele din The Liveship Traders – mai multe detalii despre întreaga încrengătură, aici. Până acum au fost scrise trei volume, „Dragon Keeper”, „Dragon Haven” şi „City of Dragons”, iar al patrulea şi ultimul, „Blood of Dragons”, va apărea în engleză prin martie 2013. Din păcate, nu-s traduse în limba română)

(Insert paragraf în care reiau o parte din ideile prezentate prin post-urile anterioare, a cărui concluzie este că Robin Hobb scrie un fantasy „matur”, dincolo de ceea ce oamenii asociază în mod obişnuit cu genul literar anterior menţionat. Autoarea aşează în paginile ei personaje complexe, idei filozofice, probleme „serioase”, ceva mai mult decât eterna luptă Bine versus Rău – e o lume gri în care lucrurile nu ies întotdeauna aşa cum ar trebui, în care problemele pot să nu se rezolve şi băieţii buni mai şi pierd. A nu se compara deci cu Petre Ispirescu. A nu se opri la Tolkien. A nu se ajunge până la Martin)

Şi acum că am scăpat de tot bagajul de paragrafe pe care ar fi trebuit să le scriu frumos şi artistic înainte să pornesc la drumul propus (vezi titlu), să începem…

Citește restul acestei intrări »

„For when you became the beast (…) you doomed yourself to share the beast’s end.” (Ship of Destiny, p. 674)

Nu-mi vine să cred că am mai terminat o serie splendidă. Acum aştept să mă lovească depresia post-„carte bună”, deşi… să zicem că s-ar putea să am un leac de data asta. Dar până la vindecări literare miraculoase, să ne încheiem socotelile cu trilogia The Liveship Traders, mai exact cu ultima carte din serie, Ship of Destiny.

Nu cred că mai are rost să o ridic în slăvi, să mai menţionez că e la fel de bună ca Ship of Magic şi The Mad Ship, să înşir toate personajele extraordinare create de Hobb sau să … tocmai ziceam că nu mai are rost. De la prima până la ultima literă, seria pe de-a întregul mi s-a părut minunată, iar Ship of Destiny, a fost cum nu se poate mai potrivită, reuşind să încheie toate iţele în cele 900 de pagini cu scris mărunt. Citește restul acestei intrări »

„Change is looming.(…) You hate change. I hate it too. But things can’t stay the same – and that’s well, for when nothing changes in your life, it’s as good as being dead.” (The Hero of Ages, p. 229)

Mistborn - The Hero of Ages - coperta ediţiei noi, mult mai mişto decât cea a ediţiei precedente.

Culmea, am început The Hero of Ages cu o stare de enervare care m-a ţinut câteva zeci de pagini bune. Nu pot să dau detalii, ar fi un MEGA spoiler al finalului volumului doi, cert e că…m-am enervat:) Aşa îmi trebuie dacă mă implic prea mult, nu? Dar mi-a trecut, noroc că The Hero of Ages e la fel de bună ca primul volum şi mult mai antrenantă ca al doilea şi te ţine în priză mai bine ca oricare dintre ele, pentru că obişnuitele fragmente de text care apar la începutul fiecărui capitol nu mai aparţin trecutului, ci…viitorului. Mă rog, dacă citiţi cartea, o să fie mai clar ce vreau să zic.

Începutul ca începutul, dar la sfârşitul lui The Hero of Ages m-am trezit cu o stare ciudată…nu pot decât să spun că finalul este…interesant… În niciun caz nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva… Şi oricum,  câteva dintre chestiile care s-au întâmplat în cartea asta nu s-au mai întâmplat în niciuna din cărţile pe care le-am citit până acum, ceea ce a fost cu adevărat o schimbare. Citește restul acestei intrări »

Simt că nu am destulă multă inpiraţie în acest moment şi că orice aş zice despre cartea asta, n-o să sune în niciun fel. Dar îmi dau silinţa:)

Mic avertisment – fraza următoare ar putea fi considerată un soi de spoiler pentru finalul volumului 1, deci…continuaţi pe propriul risc.

Citește restul acestei intrări »

După ce am terminat prima dată de citit „Elantris”, l-am mai citit odată. Pur şi simplu, nu mi s-au părut suficiente cele 720 de pagini ale romanului, pe care le-am parcurs mult mai repede, aşa că…am luat-o de la capăt. Iar acum am parcurs cartea a treia oară. Cred că asta înseamnă că mi-a cam plăcut:)

„Elantris” a lui Brandon Sanderson a reprezentat în primul rând o bine meritată pauză după atâtea trilogii şi tetralogii şi octologii în care acţiunea se prelungea la nesfârşit în viitoare volume promise care nu mai apăreau şi nu mai apăreau. Este o carte de sine stătătoare – între aceste două coperte începe, se desfăşoară şi se termină (subliniez termină) povestea, fără să te mai oblige să aştepţi la infinit vreo continuare. În al doilea rând, este tot o carte fantasy, însă se depărtează binişor de clasicul fantasy cu dragoni şi cavaleri, având o uşoară tentă SF, un pic altfel – cel puţin asta a fost senzaţia pe care mi-a lăsat-o. Eu m-am temut un pic la început ca treaba asta să nu strice atmosfera (nu aş fi vrut un roman SF, la urma urmelor), însă nici vorbă de aşa ceva – ba din contră, a fost o schimbare bine venită în peisaj.

Din câte îmi aduc eu aminte, am ezitat destul de mult înainte să îmi iau inima în dinţi şi să cumpăr cartea asta, pentru că…descrierea făcută de editură pe site nu mă lămurea sub nicio formă despre ce o să citesc pe acolo. Aşa că, iată o mânuţă mititică de ajutor pentru toţi cei care s-au lovit de aceeaşi problemă. Citește restul acestei intrări »

„(…) fiecare suflet se întoarce, iar şi iar, pentru a-şi îndeplini misiunea pe pământ, şi îi cunoaşte din nou pe cei pe care i-a iubit şi i-a urât în alte vieţi.” (p. 96)

Citește restul acestei intrări »

Ei bine, iată o carte foarte frumoasă care a reuşit să ma lase totuşi în ceaţă, fără nicio legătură cu finalul sau ceva de genul ăsta. Pur şi simplu, undeva după jumătatea cărţii apar pagini întregi în care traducerea o ia pe coclauri şi îşi scot colţii tot felul de greşeli de redactare. Ceea ce m-a cam enervat oleacă, ce-i drept.

Dar să vedem mai întâi partea plină a paharului. A, şi e vorba de „Vânătoarea sfântă” a lui Lois McMaster Bujold („The Hollowed Hunt” în original).

Am aşteptat ceva vreme cartea asta şi am fost extraodinar de bucuroasă când a apărut în sfârşit (oficial luna trecută, dar eu am făcut rost de ea de abia în iulie), aşa că m-am apucat de citit cu nerăbdare. Şi da, am redescoperit-o cu aceeaşi plăcere pe Bujold în fiecare pagină: personajele simpatice care ajung iarăşi uneltele zeilor (unele dintre ele fără să vrea, evident), povestea frumoasă de dragoste, umorul şi nu în ultimul rând, întâmplări ciudate, pline de mister, încurcaturi şi cotituri neaşteptate şi, mai ales, un final aşa cum trebuie să fie. Singura problemă este că părţile traduse aiurea au cam stricat atmosfera. Citește restul acestei intrări »

Dintre cele câteva rescrieri ale legendei lui Arthur peste care am dat de-a lungul timpului, aş putea spune că „Negurile” este cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai profundă. Ce-i drept, asta nu ar fi chiar un lucru de mirare, din moment ce mitul Camelotului nu m-a fascinat din cale afară şi puţinele contacte cu el s-au rezumat la câteva filme şi desene animate destul de simpliste. Îmi aduc aminte, de exemplu, de o cărticică de la Disney (care nu se număra printre preferatele mele la vremea aceea), în care tânărul Arthur, îndrumat de bătrânul Merlin, scotea sabia Excalibur din piatră. Pe urmă am câteva aminitiri vagi despre un film în care Doamna Lacului îi oferea lui Arthur sabia Excalibur, apoi pelicula cu Sean Connery (reluată de atâtea ori la televiziune) şi, în final, ecranizarea cu Keira Knightley, care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate. Adăugând peste ele nişte episoade răzleţe din serialul „Merlin” cam acestea ar fi tot ceea ce ştiam eu despre Arthur înainte să mă apuc de romanul lui Marion Zimmer Bradley.

Mărturisesc, nu mi-au plăcut niciodată legendele, pentru că mai toate povestesc despre oameni care luptă împotriva destinului şi pierd, iubiri imposibile care se termină tragic, eroi neînfricaţi care luptă pentru binele omenirii şi sunt înfrânţi de forţe mai puternice decât ei. Evident, de toate astea nu am scăpat nici în „Negurile” şi, chiar dacă mi-a lăsat la final un gust amar şi un uşor sentiment de tristeţe, tot o consider o carte deosebit de frumoasă.
Citește restul acestei intrări »

Partea 1 – La început a fost întunericul

Mă tot sucesc şi mă învârtesc că nu ştiu cum să încep să vorbesc despre „La început a fost întunericul” a lui R. Scott Bakker. Aşa că pur şi simplu o să zic ce am pe suflet: cartea asta m-a făcut să-l apreciez pe Martin mai mult decât aş fi putut crede că este posibil să-l apreciez pe Martin. Şi nu pentru că între ăştia doi autori ar exista cine ştie ce legături strânse, nici pomeneală, ba din contră, nici nu aş putea să stau să fac o comparaţie (genuri diferite, stiluri diferite, lumi diferite etc. etc. etc.). Dar există un lucru pe care cei doi îl au în comun: lumea violentă, arhaică, dominată de personaje cât se poate de variate şi de complexe, marcată de evenimente dure (crime, asasinări, măceluri, agresiuni de toate felurile). Ei bine, după ce l-am citit pe Bakker, Martin mi se pare dintr-o dată un mieluşel blând (numai pentru o scurtă perioadă, mică iluzie optică, nimic de durată de altfel). Regret că trebuie să spun asta, dar Bakker mi-a lăsat o impresie proastă pe alocuri. Acum nu că romanul n-ar avea şi părţile lui bune (sau fanii lui, că veni vorba). Cel mai bine şi mai bine ar fi să întocmesc o listă cu punctele pozitive ale cărţii şi apoi una cu punctele care mi-au stricat mie cheful. Citește restul acestei intrări »

Premiul Most Wanted Blog pe luna decembrie

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 87 de urmăritori

Goodreads

octombrie 2022
L M M J V S D
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31