Elantris

După ce am terminat prima dată de citit „Elantris”, l-am mai citit odată. Pur şi simplu, nu mi s-au părut suficiente cele 720 de pagini ale romanului, pe care le-am parcurs mult mai repede, aşa că…am luat-o de la capăt. Iar acum am parcurs cartea a treia oară. Cred că asta înseamnă că mi-a cam plăcut:)

„Elantris” a lui Brandon Sanderson a reprezentat în primul rând o bine meritată pauză după atâtea trilogii şi tetralogii şi octologii în care acţiunea se prelungea la nesfârşit în viitoare volume promise care nu mai apăreau şi nu mai apăreau. Este o carte de sine stătătoare – între aceste două coperte începe, se desfăşoară şi se termină (subliniez termină) povestea, fără să te mai oblige să aştepţi la infinit vreo continuare. În al doilea rând, este tot o carte fantasy, însă se depărtează binişor de clasicul fantasy cu dragoni şi cavaleri, având o uşoară tentă SF, un pic altfel – cel puţin asta a fost senzaţia pe care mi-a lăsat-o. Eu m-am temut un pic la început ca treaba asta să nu strice atmosfera (nu aş fi vrut un roman SF, la urma urmelor), însă nici vorbă de aşa ceva – ba din contră, a fost o schimbare bine venită în peisaj.

Din câte îmi aduc eu aminte, am ezitat destul de mult înainte să îmi iau inima în dinţi şi să cumpăr cartea asta, pentru că…descrierea făcută de editură pe site nu mă lămurea sub nicio formă despre ce o să citesc pe acolo. Aşa că, iată o mânuţă mititică de ajutor pentru toţi cei care s-au lovit de aceeaşi problemă.

Darker than Black Ryuusei no Gemini

Iată că până la urmă am reuşit să termin şi Darker than Black Ryuusei no Gemini, sequel-ul lui Darker than Black, şi am rămas cu un sentiment oarecum neplăcut, accentuat de o stare de frustrare. Finalul nu mi-a plăcut sub nicio formă, pe de-o parte pentru că a fost de-a dreptul vag în anumite privinţe, şi pe de alta, pentru că a rămas în coadă de peşte. Totuşi, din câte am citit pe Wikipedia, în cadrul Anime Expo 2010 cei de la Funimation Entertainment au promis o continuare a seriei, care va apărea în 2011. Ar face bine să fie aşa.

În afară de câteva secvenţe tulburi din primele minute, episodul 1 începe foarte vesel şi optimist. După care evident că totul se duce naibii, doar vorbim de Darker than Black. O parte dintre personaje le ştim deja din seria anterioară: Hei (evident), Misaki Kirihara, July şi chiar Mao (dar nu tocmai în forma în care ni-l aminteam), precum şi Yin, la final. Însă personajul principal este nou.

(atenţie, în continuare apar spoilers legate de sezonul 1 Darker than Black)

Darker than Black – un anime „întunecat”

Când vreau să scriu câteva cuvinte despre o carte sau un anime (dar mai ales despre un anime), mă apucă o lene teribilă la gândul că trebuie, mai întâi de toate, să stau să povestesc ceva, măcar un pic, despre acţiunea care se desfăşoară pe acolo. Evident, nu-i neapărat obligatoriu, dar fără chestia asta: 1) toate vorbele şi părerile ar suna fie prea vag, fie prea de neînţeles, fie amândouă şi 2) mie, personal, îmi place întotdeauna să ştiu măcar un pic din ce se întâmplă într-o carte / într-un anime de care sunt pe cale să dau cu nasul (asta ca să ştiu dacă mai merită să îmi dau osteneala cu ea/el).

Aşadar, mai întâi şi mai întâi, avertizare – Darker than Black e un anime destul de „întunecat”, după cum ar trebui să sugereze şi numele. Ţinând cont că multe dintre personaje sunt Contractori (oameni cu puteri supranaturale, care nu mai au emoţii şi acţionează doar în baza logicii şi a raţiunii, folosiţi de cele mai multe ori ca asasini şi spioni de diverse agenţii secrete), aşteptaţi-vă la niscaiva violenţă, evident crime, precum şi scene destul de dure. Nu mi-a trebuit mai mult de două episoade şi un sfert ca să trag concluzia asta, însă pe parcurs parcă parcă se mai reduce niţel numărul scenelor violente (asta, sau m-am obişnuit eu cu atmosfera). Cât despre personajul principal, Hei, nici el nu-i un sfânt, că doar e un Contractor. De fapt, este un Contractor cunoscut sub numele de Black Reaper, considerat „blestemat”, ale cărui acţiuni sunt înconjurate de mister şi moarte şi care se îndeletniceşte de obicei cu furt, asasinate şi recuperarea de informaţii.

Sanctuarul (atenţie, conţine spoilers legate de final)

„(…) fiecare suflet se întoarce, iar şi iar, pentru a-şi îndeplini misiunea pe pământ, şi îi cunoaşte din nou pe cei pe care i-a iubit şi i-a urât în alte vieţi.” (p. 96)

Vânătoarea sfântă – Bujold is back:)

Ei bine, iată o carte foarte frumoasă care a reuşit să ma lase totuşi în ceaţă, fără nicio legătură cu finalul sau ceva de genul ăsta. Pur şi simplu, undeva după jumătatea cărţii apar pagini întregi în care traducerea o ia pe coclauri şi îşi scot colţii tot felul de greşeli de redactare. Ceea ce m-a cam enervat oleacă, ce-i drept.

Dar să vedem mai întâi partea plină a paharului. A, şi e vorba de „Vânătoarea sfântă” a lui Lois McMaster Bujold („The Hollowed Hunt” în original).

Am aşteptat ceva vreme cartea asta şi am fost extraodinar de bucuroasă când a apărut în sfârşit (oficial luna trecută, dar eu am făcut rost de ea de abia în iulie), aşa că m-am apucat de citit cu nerăbdare. Şi da, am redescoperit-o cu aceeaşi plăcere pe Bujold în fiecare pagină: personajele simpatice care ajung iarăşi uneltele zeilor (unele dintre ele fără să vrea, evident), povestea frumoasă de dragoste, umorul şi nu în ultimul rând, întâmplări ciudate, pline de mister, încurcaturi şi cotituri neaşteptate şi, mai ales, un final aşa cum trebuie să fie. Singura problemă este că părţile traduse aiurea au cam stricat atmosfera.

Negurile – perspectivă feminină şi lupta dintre religii

Dintre cele câteva rescrieri ale legendei lui Arthur peste care am dat de-a lungul timpului, aş putea spune că „Negurile” este cea mai frumoasă şi cu siguranţă cea mai profundă. Ce-i drept, asta nu ar fi chiar un lucru de mirare, din moment ce mitul Camelotului nu m-a fascinat din cale afară şi puţinele contacte cu el s-au rezumat la câteva filme şi desene animate destul de simpliste. Îmi aduc aminte, de exemplu, de o cărticică de la Disney (care nu se număra printre preferatele mele la vremea aceea), în care tânărul Arthur, îndrumat de bătrânul Merlin, scotea sabia Excalibur din piatră. Pe urmă am câteva aminitiri vagi despre un film în care Doamna Lacului îi oferea lui Arthur sabia Excalibur, apoi pelicula cu Sean Connery (reluată de atâtea ori la televiziune) şi, în final, ecranizarea cu Keira Knightley, care mi-a plăcut cel mai mult dintre toate. Adăugând peste ele nişte episoade răzleţe din serialul „Merlin” cam acestea ar fi tot ceea ce ştiam eu despre Arthur înainte să mă apuc de romanul lui Marion Zimmer Bradley.

Mărturisesc, nu mi-au plăcut niciodată legendele, pentru că mai toate povestesc despre oameni care luptă împotriva destinului şi pierd, iubiri imposibile care se termină tragic, eroi neînfricaţi care luptă pentru binele omenirii şi sunt înfrânţi de forţe mai puternice decât ei. Evident, de toate astea nu am scăpat nici în „Negurile” şi, chiar dacă mi-a lăsat la final un gust amar şi un uşor sentiment de tristeţe, tot o consider o carte deosebit de frumoasă.

Cărţi care nu mi-au plăcut – recenzie în două părţi

Partea 1 – La început a fost întunericul

Mă tot sucesc şi mă învârtesc că nu ştiu cum să încep să vorbesc despre „La început a fost întunericul” a lui R. Scott Bakker. Aşa că pur şi simplu o să zic ce am pe suflet: cartea asta m-a făcut să-l apreciez pe Martin mai mult decât aş fi putut crede că este posibil să-l apreciez pe Martin. Şi nu pentru că între ăştia doi autori ar exista cine ştie ce legături strânse, nici pomeneală, ba din contră, nici nu aş putea să stau să fac o comparaţie (genuri diferite, stiluri diferite, lumi diferite etc. etc. etc.). Dar există un lucru pe care cei doi îl au în comun: lumea violentă, arhaică, dominată de personaje cât se poate de variate şi de complexe, marcată de evenimente dure (crime, asasinări, măceluri, agresiuni de toate felurile). Ei bine, după ce l-am citit pe Bakker, Martin mi se pare dintr-o dată un mieluşel blând (numai pentru o scurtă perioadă, mică iluzie optică, nimic de durată de altfel). Regret că trebuie să spun asta, dar Bakker mi-a lăsat o impresie proastă pe alocuri. Acum nu că romanul n-ar avea şi părţile lui bune (sau fanii lui, că veni vorba). Cel mai bine şi mai bine ar fi să întocmesc o listă cu punctele pozitive ale cărţii şi apoi una cu punctele care mi-au stricat mie cheful.

Inuyasha

Acum câţiva ani, pe vremea când au reuşit să ne aducă acea minune a tehnologiei, cablul TV, şi la noi în cartier, am descoperit o mină de aur: canalul A plus (A+, în prezent Animax, care intră pe la ora 8 seara după Minimax). Postul ăsta difuza ANIME-URI, acele desene care îmi plăceau mie aşa de mult, dar la care nu prea aveam acces la vremea aia şi pe care reuşeam să le mai văd din când în când în doar week-end-uri, pe Antena 1 (nu aveţi idee cum e să urmăreşti Samurai X la viteza de două episoade pe săptămână) sau TVR 1 (episoadele înjumătăţite din Dragon Ball Z erau mai bune decât nimic).

Evident că am fost mega încântată şi am devenit instantaneu telespectator fidel. Printre anime-urile pe care le-am tot văzut de 50 de ori în reluare a fost „Inuyasha”. Strategia A+ era simplă: difuzau un număr de episoade (cele pe care le aveau), le terminau pe astea apoi le lau de la capăt. Tu tot sperai că la un moment dat o să dea şi episoadele noi, aşa că te uitai în cotinuare. Şi m-am tot uitat la Inuyasha. Îmi plăcea ce vedeam: era bine desenat, personajele erau simpatice, acţiunea interesantă.

The Princess and the Frog

„The Princess and the Frog” este o altă super animaţie de la Disney, şi de data asta vorbim de un desen animat „adevărat”, în stilul vechi 2D pe care îl ştiam cu toţii, fără lumi şi personaje 3D create pe calculator. Personajele principale: Tiana (recunoscută deja drept prima prinţesă de culoare din desenele Disney) şi prinţul Naveen al Maldoniei. Acţiunea poate fi descrisă simplu: luăm povestea cu prinţesa şi broasca, o mutăm în New Orleans, o sucim un pic şi voila desenul!

Paladinul sufletelor

După cât de bună s-a dovedit a fi „Blestemul Chalionului” nu-i de mirare că m-am aruncat din nou în universul creat de Bujold, de data aceasta fără să stau pe gânduri, cufundându-mă cu viteză nebună în paginile din „Paladinul sufletelor”. Chiar înainte să o deschid ştiam că va fi o carte excelentă , dar n-am avut nici cea mai vagă bănuială cam până unde putea ajunge. Nu pot să spun decât atât: am înghiţit cartea asta pe nerăsuflate, cu disperare, luptându-mă cu mine însămi să o dau jos din mână (că omu’ mai trebuie să şi doarmă câteodată, deh). Iar în apărarea mea nu pot decât să invoc un citat pe copertă, pe spatele romanului, ce îi aparţine Dianei Paxon: „În Paladinul Sufletelor, Bujold exploatează genul fantastic pentru a crea o poveste a unei aventuri fizice şi spirituale…Aceasta este o carte destinată pentru a fi mai întâi devorată şi apoi savurată, demnă de multe lecturi.” Acestea fiind spuse, eu o să mă pregătesc spiritualiceşte pentru o a doua lectură, în care să iau lucrurile pe îndelete şi să savurez cartea aşa cum merită.

Aşadar, „Paladinul sufeletelor” („Paladin of Souls” în original) este cea de-a doua carte din seria Chalionului, scrisă de Bujold. Deşi se leagă de evenimentele din prima carte, aceasta poate fi citită separat.