Răzbunarea asasinului – Robin Hobb

„A venit nu ca să fie erou, ci ca să trezească eroul din alţii. A venit nu ca să împlinească profeţii, ci ca să deschidă uşa spre viitor. Aceasta a fost dintotdeauna sarcina catalizatorului.” (Scrierile lui Cabal cel Alb, profet şi clarvăzător de pe vremea Kimoalei – Răzbunarea asasinului, volumul 1, p. 552)

Răzbunarea asasinului, volumul care încheie trilogia Farseer a lui Robin Hobb, este mult mai dinamic decât Asasinul regal. Mie personal mi-a captat interesul încă din primul paragraf şi m-a făcut să citesc ca disperata până în creierii nopţii, pentru că uitam efectiv de ceas, oră sau somn. Desigur, asta nu înseamnă că Fitz are mai mult noroc şi e mai stăpân pe soarta lui sau că atmosfera e mai optimistă. Din contră, situaţiile în care ajunge, împins de destin, te fac iarăşi să scrâşneşti din dinţi de frustrare, dezamăgire şi nervi.

Fitz, personajul principal al cărţii, nu este eroul care trebuie să salveze lumea, ci „catalizatorul”, cel care face lucrurile să se întâmple, doar o unealtă a sorţii şi un pion al regelui. Ştiu că am mai spus asta, dar cred că tocmai acest lucru e deopotrivă fascinant şi „enervant” (pentru mine, cel puţin) la trilogia lui Robin Hobb. Viaţa lui, alegerile lui, toate sunt limitate, supuse sorţii şi deciziilor suveranilor. Ideea conform căreia nu te poţi opune sorţii, şi mai ales faptul că acea soartă este una tristă, care poartă personajul departe de tot ceea ce îşi doreşte în viaţă, poate ajunge să te deprime şi să te descurajeze (aşa că nu vă apucaţi de citit dacă sunteţi în prag de depresie:P).

Asasinul regal – Robin Hobb (un fantasy puţin mai sumbru)

„Am trântit uşa. Mi-am tras răsuflarea. Calmează-te. Calmează-te. (…) Odată uşa ferecată, m-am mişcat prudent prin cameră. Învăţasem de la Chade că asasinii întotdeauna trebuie să creadă că celălalt e mai dibaci decât ei. E singura cale de a rămâne în viaţă şi de a-ţi păstra simţurile ascuţite. Aşa că nu am atins niciun obiect, de teamă să nu fie mânjit cu otravă. În schimb, am stat în mijlocul camerei cu ochii închişi şi am încercat să-mi amintesc cum arătase înainte de a pleca din ea ultima oară. Pe urmă am deschis ochii şi am căutat schimbările.” (Asasinul regal, vol 2, pag 202)

Asasinul regal este volumul al doilea din trilogia Farseer a scriitoarei Robin Hobb. Pe primul, Ucenicul asasinului, l-am citit cu destulă vreme în urmă, cam prin aprilie-mai 2010 şi i-am facut o recenzie pe site-ul nemirabooks.ro  (şi se pare că la vremea respectivă am avut destulă răbdare să zic o grămadă de detalii despre acţiune, personaje şi tipuri de magie, aşa că, dacă mi se permite, îmi recomand propria recenzie celor care nu ştiu despre ce e vorba în serie…). Oricum, Nemira s-a mişcat bine, zic eu, pentru că între timp a lansat şi celelalte volume şi  a încheiat cu trilogia, spre deosebire de alte edituri care trag de timp, ahem, ani întregi (Rao şi Tritonic, se simte vreo muscă pe căciuliţele de iarnă?).

Volumul al doilea preia povestea exact din punctul în care a rămas la finalul primei cărţi, aşadar eu, care nu prea mai ştiam despre ce e vorba exact (pentru că n-am mai avut răbdare să frunzăresc Ucenicul asasinului, na), am fost cam în aer vreme de vreo 30 de pagini, după care m-am dezmeticit (din fericire, la timp cât să nu pierd detalii importante).

Prima impresie – aoleu, ce ciudat e să citeşti din nou fantasy în limba română…! Cu afirmaţia asta nu vreau să mă dau mare sau ceva de genul (:P), dar după atâta amar de vreme în care am fost nevoită să recurg la cărţile în engleză, pentru că la noi în ţară nu s-au tradus încă (Roata timpului 5-13, Mistborn 1-3, de exemplu), mă cam obişnuisem cu situaţia. Şi oricum, se ştie că orice carte ar trebui citită (teoretic vorbind) în limba în care a fost scrisă, nu? Termenii magici, denumirile locurilor, toate sună mult mai natural în limba lor de origine. Asasinul regal, de exemplu, mi s-a părut pentru destulă vreme tradusă puţin cam simplist şi stângaci… (De fapt, prin „destulă vreme” înţeleg că la jumătatea volumului 1 încă mi se părea că suna ca naiba în limba română – am tot trăit cu impresia că e ceva în neregulă cu timpurile verbale, ca şi când ar fi traduse anapoda… De abia pe la jumătatea volumului 2 a încetat să mă mai deranjeze exprimarea, mai ales că tot atunci lucrurile, dpdv al acţiunii adică, au început să se mişte ceva mai… energic.)